Un comisar acuză la Partid și toarnă la Securitate

Sergiu Nicolaescu a fost, de departe, cel mai costisitor și mai prolific regizor român. Ca dovadă, o bună parte din istoria pe care își bazează succesul partide ca AUR e ficțiune culeasă din filmele sale de epocă. Dacii suverani de azi se îmbracă, se înarmează și vorbesc ca dacii lui Sergiu Nicolaescu din 1967, iar voievozii Funar și Vadim și-au însușit vocea lui Mihai Viteazul din 1971, cînd Amza Pellea a trebuit să dea din buze peste glasul lui Emanoil Petruț.

Sergiu a fost urmărit de ambiția de a face filme ca de un delir fără sfîrșit, în care Partidul și Securitatea au văzut o oportunitate de a liniști masele, de a le încolona și a le duce la cinematograf, de a le mobiliza în direcția unei istorii eroice și trase de păr, pe care tovarășul Nicolae Ceaușescu părea s-o continue.

E motivul pentru care, după ce Titus Popovici a asigurat Comitetul Central că se poate lucra cu tînărul al cărui unchi a fost numit de Stalin comandant al Diviziei „Tudor Vladimirescu“, Sergiu a primit resurse nelimitate de la Partid. Succesul lui cu filmele istorice se datorează nu doar miilor de soldați pe care i le punea la dispoziție armata, cailor primiți de la hergheliile nomenclaturii și figuranților învoiți de la serviciu de prim-secretarul județului, ci și protecției oferite de Ion Gheorghe Maurer. Pe baza acestui succes, Sergiu a devenit un personaj important în potemkiniada ceaușistă, cu puteri pe măsura ambițiilor sale.

Nu există, în prezent, dovezi concludente că Sergiu Nicolaescu a semnat un angajament scris la Securitate, dar există semne că a colaborat la greu cu organele de partid și de stat. Și nici nu avea cum să evite o asemenea colaborare, de vreme ce în fața setei lui de a acumula mii de kilometri de peliculă stăteau alți regizori talentați, cum ar fi, de pildă, Alexa Visarion și Lucian Pintilie.

Chiar dacă pus în fața unor documente de la CNSAS a pretins că nu-și mai amintește, Sergiu Nicolaescu i-a scris o scrisoare lui Nicolae Ceaușescu în care îi spunea că cei doi colegi sînt antipatrioți. Apoi, din alte documente extrase din dosarele sale de urmărire reiese că s-a plîns la organe pentru că regia filmului Fram i-a fost încredințată Elisabetei Bostan în loc să-i fie dată lui. Ministrul Culturii de atunci, tovarășul Miu Dobrescu, omul prin care Ceaușescu controla politic o parte a Securității după fuga lui Pacepa, i-a oferit la schimb regia filmului Mihail, cîine de circ, o coproducție cu studiourile din RDG.

Cercetările legate de colaborarea scrisă cu Securitatea sînt departe să se fi încheiat și termenele de grație departe să se fi scurs, dar e destul de clar că inexistența unor documente explicite nu neagă cîtuși de puțin colaborarea lui Sergiu Nicolaescu. În primul rînd pentru că, la limită, el nici nu avea nevoie să semneze angajamente, fiindcă era parte a elitei comuniste. Apoi, notele lui informative erau discuții amicale cu mai-marii din Partid și din Securitate, la un whiskey și un trabuc, sub oblăduirea succesului și a foloaselor ideologice aduse de filmele lui societății multilateral dezvoltate. Să fii milionar în Epoca de Aur, să poți călători și lucra în Occident ori de cîte ori ți se năzărește fără să lucrezi cu organele ar fi fost o ficțiune demnă de filmele sale.

Deși are o filmografie iubită de public, care adună peste un miliard de spectatori în România, Europa, SUA, Rusia și China, biografia lui e romanțată într-un mod forțat, care încearcă să-l facă egalul eroilor din filmele sale, interpretați adesea de el însuși. În realitate, Sergiu Nicolaescu și-a obținut gloria cooperînd din greu cu organele de partid și de stat. Și chiar dacă a coborît în eternitate, e doar o chestiune de timp pînă cînd dovezile vor ieși la suprafață.