Ca să poată străluci oameni ca Ion I.C. Brătianu sau Take Ionescu, a fost nevoie de o întreagă armată de figuri șterse care să-i înconjoare. Clasa politică a începutului de secol XX era plină de fii de boieri și de negustori, de arendași, de avocați și de industriași, tineri din familii cu dare de mînă, trimiși la Paris fiindcă așa cerea moda și întorși de acolo doctori în Drept cu diplome valabile doar pe Valea Prahovei și în Cîmpia Moldovei.
Vocile importante nu s-ar fi putut face auzite dacă n-ar fi fost ajutate de marea tăcere din jur. Politicienii României trăiau în clanuri organizate după avere, își căsătoreau moșiile și capitalul și trăiau liniștiți, la adăpost de griji materiale, moțăind în confortul rentelor și al contractelor de stat. Mulțumiți, feriți de ambiții și idealuri, dormitau în funcții publice și savurau, zi de zi, plăcerea de a nu face mare lucru. Aveau multe de spus șampaniei, amantelor, cîinilor de vînătoare și seratelor, dar în politică tăceau întotdeauna mîlc și-l lăsau pe Brătianu să vorbească.
Alexandru G. Radovici a participat la Consiliul de Coroană din iulie 1914 ca ministru al Industriei și Comerțului, dar în afară de propriul corp și hainele de pe el, n-a adus cu sine nici idei și nici sunete. A așteptat liniștit în răcoarea Castelului Peleș, scufundat în scaunul cu perne moi, și i-a ascultat pe cei pe care istoria i-a ales să vorbească. A votat pentru neutralitate, așa cum îi ceruse Brătianu la partid, și și-a continuat cariera politică în aceeași tihnită penumbră.
Alexandru G. Radovici s-a născut în 1860 la Ploiești, în sînul unei averi fabuloase. Familia lui deținea doar în orașul Ploiești patru imobile de tip castel, crescute dintr-un amestec chibzuit între exploatarea țăranilor și a muncitorilor industriali. A primit tratamentul școlar al vremii, adică Dreptul la Paris și doctoratul în drum spre casă, la Bruxelles. Aici, a dat peste ideile stîngii, pe care le-a asimilat odată cu stridiile și șampania în care își îmbăiau gîndirea socialiștii belgieni.
Întors în țară, Alexandru s-a înscris în Partitul Social Democrat, dar în crîșmele proletare n-a găsit atmosfera din restaurantele valone. Așa că a trecut la liberali, s-a făcut primar în Ploiești, apoi deputat și ministru. În timpul refugiului din 1917, a fost numit director al Băncii Naționale din Iași. A murit un an mai tîrziu, la fel de lipsit de griji ca întotdeauna, fără să se știe cine l-a ucis: tifosul, gripa spaniolă sau plictiseala?
