* În care se vede o rază de speranță
– Ce faci, fiule? Cum o mai duci? Ce mai face țara? Totul bine, totul bine?
Președintele Constantinescu, primul președinte Constantinescu, Emil, trecea prin sala de comandă a Subfăgărășanului într-un halat de pluș, cu un ziar împăturit la sub braț și cu o cafea în mână, mergând într-o direcție nedefinită. În drumul său își găsise timp să-i arunce și președintelui Dragoș Constantinescu, cel în funcție, aceste întrebări la care, evident, nu aștepta răspuns.
– Aaa, băi, tată! Ia vino tu încoace. Ce-i cu ținuta asta? De unde dracu’ ai halat, de unde ai ziar, cine ți-a dat cafea? Nu știe nimeni că faci urât de la cafea? Că te apucă năbădăile? Și unde te duci?
– Mă duc la mine în cameră, Drăgoșelu, să mă culc puțin.
– Să te culci puțin? Nu că mi-ai fi de vreun ajutor, mie sau țării, că tu una-două te apuci să te plângi că te-a învins sistemul, te-au îngenuncheat structurile, te-a nenorcit reumatismul. Dar, totuși, te duci să te culci în aceste clipe atât de importante? În ceea ce ar putea fi ultimele clipe ale omenirii?
– Da.
– Bine, du-te!
Și, în timp ce președintele Emil Constantinescu ieșea pe ușa ce ducea spre zona de dormitoare a Subfăgărășanului, președintele Dragoș Constantinescu îl văzu pe președintele Ion Iliescu strecurându-se printre scaunele tehnicienilor exe-geți.
– Hopaaa, hai că a reapărut și comunistul. Ce faci, băi, comunistule? Tu de unde vii și unde te duci?
– Vin din spațiu și merg în timp…
– Hmm, îmi pare cunoscută fraza asta. E a ta, tu ai inventat-o?
– Nu, am auzit-o pe înregistrarea de la un vernisaj.
– Ce vernisaj?
– Unul de la ICR. Era o expoziție de-a lui Mardale și vorbea Tudor Octavian. El a zis asta: „Opera lui Mardale vine din spațiu și merge în timp!“. Mi-am notat-o și de-abia așteptam să o folosesc într-o ocazie potrivită. Chiar îți mulțumesc pentru faptul că m-ai întrebat astfel încât să pot să-ți răspund.
– Aha, rosti ușor dezamăgit Dragoș Constantinescu. Auzi, băi, comunistule?
– Cu mine vorbești, obraznicule?
– Da, ce, nu ești comunist?
– Am fost.
– Bine. Deci, băi, fostule comunist, tu de ce fugi? Nu crezi că ai putea să dai o mână de ajutor?
– Cum aș putea, domnule președinte, să vă ajute un fost comunist?
– Păi cu relațiile tale de la Moscova, de exemplu. Ăștia, zolomarxiștii ăștia, nu sunt și ei în internaționala comunistă, socialistă, sau ce internațională aveți voi acolo?
– Cine să fie unde?
– Zolomarxiștii de pe Zolomarxis-2 nu sunt la voi în internațională? Nu sunteți voi cu marxismul?
– Domnule președinte, puștiule, nu e prea ai cu doctrinele politice, nu?
– Poate le am sau poate nu le am. Dar răspunde la întrebare: sunt sau nu sunt zolomarxiștii în internaționala marxisto-comunisto-socialistă?
– Nu, drăguță, nu sunt. Zolomarxiștii nu țin de o ideologie. Așa îi cheamă pe ei, din moși strămoși. Deci n-avem noi influență asupra lor. Te-am lămurit?
– Da.
– Bine, pot să plec?
– Da, dar spune unde.
– Să mă culc.
– Unde?
– La mine în cameră, desigur.
– Și une e camera ta?
– Lângă camera lu’ tac-tu.
– Aaa, OK. Vezi că moșu’ sforăie de te ia dracii.
– Știu, Tocmai mă întorc de la magazin, mi-am luat niște dopuri.
– Bine, hai, taie-o! Întorcându-se spre restul oamenilor din sală, președintele Dragoș Constantinescu întrebă, destul de nervos:
– Mai vrea cineva să meargă la culcare? Îi mai este cuiva somnic? Vreți să vă beți lăpticul în liniște, să vă păpați grișulețul, cuminței, acum, când omenirea are nevoie mai mult decât oricând de înțelepciunea, dârzenia și norocul chior al exe-geților?
Se lăsă o liniște aproape mormântală.
– Bun, deci gata, hai la muncă, să terminăm naibii o dată!
Nici nu termină președintele de vorbit, că din difzoare se auzi vocea ușor bruiată a lui Truțulescu:
– Țigareta Doi către Țigareta Unu. Dragoș, mă auzi?
– Țigareta Doi, vorbește!
– Dragoș, avem noroc.
– În sfârșit. Ce noroc avem?
– L-am găsit pe văr-miu.
– Ei, da, iată, o veste bună. Ce-a zis? Ne ajută? Ne scoate din rahat?
– Da, clar. Mai are de rezolvat doi clienți. Unul în Coțușca, unul în Dângeni. După ce îi rezolvă pe ăia, ne ajută și pe noi să ieșim din rahat.
– Hai, mă, tu vorbești serios? Coțușca și Dângeni? Există localitățile astea?
– Sigur, în județul Botoșani.
– Truți, nu se poate. Să-i lase pe ăia și să veniți imediat aici. Omenirea are nevoie de voi! Mai ales de văr-tu!
– Dragoș, nu știu cum să zic, da’ ăsta, var-miu, n-a mai dat pe acasă de trei zile. Numai la muncă. Știi cum pute? În plus, mai am o soluție!
– Ei, na? Mai ai o soluție?
– Da. Oroles, ia spune-i tu domnului președinte ce mi-ai spu și mie pe drum…
Oroles, care plecase în deplasare cu Truțulescu, n-ar prea fi vrut să spună nimic, dar Truțulescu îi suci, discret, un deget, iar fiul lui Dardiolai și șeful adjunct al SSE se porni să turuie:
– Domnule președinte, Comandante Suprem, dacă-mi permiteți să raportez: în județul Botoșani se găsește un focar de meningită!
– Păi n-ai zis tu, mă, că ați eradicat-o pe meningita asta?
– Am mințit!
– Ai mințit? De ce?
– Din obișnuință. dar pe drum încoace m-a anchetat domnul Truți și a trebuit să-i spun adevărul. Deci mai este un focar de meingită. Unul mic-mic de tot, dar există. Dacă mă lăsați, dacă ne lăsați pe noi, în câteva ore vă aducem virusul în Valea Cozluk.
– Păi ce mai stați? Hai, la muncă! Vă aștept cât mai repede cu meningita aia, să terminăm cu zolomarxiștii.
– Venim, domnule președinte, venim.
