În care întreaga planetă are o surpriză-surpriză.
În New York, la Londra, la Paris, Berlin, Frankfurt, Los Angeles, Tokyo, Beijing, Sydney, Budapesta, Viena, Roma, Rabat, Tel Aviv, Moscova, Dakar, Nouakchott, Cairo, Chișinău, Kiev, Ankara, Sofia, Praga, Rio de Janeiro, Buenos Aires și, în general, cam peste tot în lume pe unde exista câte o redacție importantă, jurnaliștii erau în alertă din cauza unei serii de fenomene naturale îngrijorătoare. Peste tot, mai puțin la București. Era joi dimineața pe malurile Dâmboviței, iar miercuri seara avusese loc, la Palatul Elisabeta, lansarea colecției de cârnați a viceprim-ministrului Indoneziei însărcinat cu problema aprovizionării cu carne de porc, precum și cu naturalizarea, asimilarea, creșterea, îngurgitarea și desgurgitarea porcului, Excelența Sa domnul Dewi Hendartono Cipăianu. După cum poate vă amintiți, Excelența Sa venise de urgență în România, pentru a lua parte la evenimentele din Subfăgărășan. Dar, pentru că nu se grăbea chiar atât de tare, încărcase avionul cu mostre din colecția la care lucrase în ultimii doi ani. Erau atât de mulți cârnați, încât mioriticul președintelui României și Piticul stătuseră, tot zborul, înghesuiți în toaleta Boeing-ului 747, fără ca măcar să poată fuma.
Așadar, în noaptea de miercuri, toată, dar absolut toată presa din București degustase, până spre zori, cele 296 de modele de cârnați, alături de multe, foarte multe zeci de lăzi cu Renatus, vinul-amiral al celor de la Măcin. Căci organizatorul, viceprim-ministrul indonezian, sunase la Măcin ca să vadă dacă e totul în regulă cu Subfăgărășanul. Și cum totul părea în regulă, comandase și niște vin care să meargă cu cârnații produși de el. Așadar, prin redacțiile bucureștene bătea vântul. Și bătea pentru că încă nu începuse să plătească, deci nici să ceară punctualitate. Restul planetei, însă, era în fierbere. La propriu. Dar cine suntem noi să judecăm jurnaliștii mahmuri ai patriei? De asta, dacă nu știți, se ocupă Radu „Pitici-Gratis“ Alexandru și Raul „Bagă-mă și pe mine în seamă“ Gheba. Doi băieți de treabă, talentați și fumați. Dar nici măcar ei nu puteau ajuta presa românească în dimineața aia…
*
„Spune-ne ce vezi! Spune-ne ce vezi!”
Prezentatorul de la CNN urla isteric la Christiane Amanpour, încercând să obțină ceva de la ea. Iar Christiane nu spunea nimic. Zâmbea decât, la cameră. Și la cameraman. John, pe numele lui, filma prima dată cu doamna supremă a CNN. În spatele lui John marea fierbea. În fața lui, Christiane făcea la fel.
– John, ne futem și noi?
– Doamnă Amanpour…
– Băi!
– Aaa, da, mă scuzați. Filmez?
*
CNN, din motive obiective, încă nu avea imagini de pe plaje. Dar aveau toate televiziunile lumii. Cu excepția celor românești, desigur…
Apa mărilor, peste tot în lume, creștea. Se învârtoșa, se ducea din interior spre maluri.
Valuri uriașe încremeniseră la marginea lumii, cumva.
Oriunde era o apă, fie ea mare sau râu, un val uriaș aștepta.
*
Toată, dar toată lumea, era cumva în fierbere.
În redacția Libertatea cineva plimba, deasupra burții timpurii, o cafea. La vârsta pe care o avea atunci, plimba cafeaua de pomană. Dar cine suntem noi să-i spunem asta?
Suntem, să ne amintim, în 2001. Iar lumea nu este așa cum credeam noi. Apele cresc, mările se golesc, iar Christiane e dispusă să și-o tragă cu John, cameramanul. Doar că are și el demnitatea lui.
„Pute! I-ai dat sms-uri copilului ăluia?”
„Da!“
„Bine!“
