* În care se pornește în căutarea unei soluții disperate
Președintele Dragoș Constantinescu privea în gol de minute bune. Aflase, destul de ușor, că zolomarxiștii pot fi învinși fără mari probleme. Că în două minute, nu mai mult, o boală pământeană, nu foarte rară, pe vremuri, ar putea zădărnici toată invazia pusă la cale, probabil, zeci de ani, dacă nu chiar secole. Meningita, fie ea bacteriană, virală sau fungică ar putea face ceea ce armele întregii planete n-ar reuși: să-i distrugă pe zolomarxiști.
Dar, căci exista și un dar, cum să îi expui pe zolomarxiști la infectarrea cu meningită, dacă meningita a fost eradicată atât din România cât și din Subfăgărășan?
Și, tot gândind – ceea ce era prea puțin specific – președintele Constantinescu fu străfulgerat:
– Oroles…
– Oreo, Comandante Suprem, vă rog.
– Oroles. Când te chema Oroles, mă amuzam să-ți spun Oreo. Acum, că te cheamă Oreo, mă amuză să-ți spun Oroles. Joac-o pe asta, lingăule.
– Bine, Comandante Suprem, bine, o joc. Aș prefera un clasic 4-4-2 și principiul marelui Halagian: „Ai, n-ai glumă, dai pe goarnă!“.
– Faci mișto de mine, Oroles?
– Nu, domnule Președinte, nu fac mișto de nimeni. Acum, când omenirea întreagă stă pe umerii dumneavoastră – unde, a propos, am văzut un fir de praf, dacă-mi permiteți să vă scap de el, așa, gata, sunteți curat, șefu’, să trăiți, nu-mi permit miștouri ieftine. Spuneți, așadar, Preaneînfricat lider, ce doreați să-mi transmiteți?
– Oroles, dragule, spune-mi cinstit: chiar am eradicat-eradicat meningita? De tot de tot?
– Da, Comandante Suprem, chiar am eradicat-o pe toată, definitiv, n-o să ne mai supere niciodată.
– Bun, asta e bine, o să trăim într-o lume mai sănătoasă, de acum înainte. Dar chestia e că, totuși, am avea nevoie de un picuț de meningită. Da’ știi cum? Un pic de tot. Băi, chiar nu mult. Așa, un vârf de meningită. O linguriță mică, poate nici chiar atât. Nu mai avem deloc-deloc?
– Păi nu, nu mai avem deloc-deloc.
– Băi, Oroles, dar noi laboratoare secrete avem?
– Avem, avem, cum să nu.
– Și în laboratoarele noastre secrete nu ținem mostre din virușii și bacteriile și alte alea care provoacă meningita?
– Țineam, da.
– Bravo, mă, bravo. Vezi? Deci te duci la laborator și le zici c-am zis eu să-mi facă niște meningită din aia bună, de casă, să nu te doară capul după ce o iei. Hai, fuga!
– Păi nu se poate.
– Cum nu se poate?
– Nu se poate și gata!
– Hai, mă, Oroles, că nu mai înțeleg nimic.
– Dar e simplu.
– Ți se pare?
– Evident.
– Bun, explică-mi.
– Deci noi, atât la suprafață cât și în Subfăgărășan, am eradicat meningita, da?
– Da.
– După ce am eradicat-o și am fost siguri că este eradicată, am mers întâi de toate în laboratoarele secrete din Subfăgărășan și am distrus toate mostrele de meningită, toate lamelele, toate mostrele de viruși și bacterii care provoacă meningită, tot, tot, tot.
– Hai, bă, pe bune?
– Jur!
– Off, frate Oroles, off! Acum, când mi-aș fi dorit să fiu președintele uni popor ineficient, îngălat și nepăsător, constat că am în subordine niște oameni eficienți, grijulii și iar eficienți.
Din ce în ce mai trist, mai ales constatând că este înconjurat de oameni competenți, președintele rotea în mâini o ceșcuță de ceai, care-i rămăsese acolo de când băuse din ea ceva. Nu mai știa ce, dar își amintea că nu ceai, în niciun caz. Și fu străfulgerat din nou, a doua oară în acest episod:
– Oroles, mon ami, ia ceșcuța asta și dă o fugă până la bulgari!
– Ca să ce?
– Ca să-i rogi să ne împrumute niște meningită, ce niște vecini buni ce sunt. Nu pentru multă vreme, doar până salvăm omenirea. Hai, hai, du-te!
– Aaa, Comandante Suprem, domnule Președinte, mă duc de-a-n pulea, scuzați-mi franceza.
– De ce?
– Păi bulgarii nu mai au meningită de 7 ani. Au eradicat-o cu mult înaintea noastră.
– Căcat. Bun, ia, totuși, ceșcuța și mergi la sârbi.
– Ha-ha! Păi sârbii au eradicat-o de acum 9 ani.
– La moldoveni? La ucraineni? La unguri? În Marea Neagră?
– 3, 4, 8 și 23.
– Ce 3, 4, 8 și 23?
– Anii de când au eradicat și ăștia meningita.
– Deci vrei să-mi spui că noi am fost ultimii din regiune care am eradicat menigita?
– Din regiune? Nu, domnule Comandant Suprem, nu din regiune. Ultimii din lume. Din lume…
– Ai, să-mi bag pula! Păi bine, mă, Oroles, cum mai salvez eu lumea fără meningită? Cuuuuum?
Într-un colț al sălii de comandă se iscă nu neapărat mișcare, dar olecuță de foială tot se iscă.
– Domnule Președinte Suprem, dacă-mi permiteți să raportez, cred că vă pot ajuta eu.
Dragoș Constantinescu avea ochii în lacrimi și nu vedea prea bine, așa că se văzu nevoit să ceară lămuriri verbale.
– Cine ești tu, potențial salvator? Cine ești? Zi-mi numele, te rog, ca să te pot pomeni în rugăciunile mele…
– Sunt colonelul Gheorghe Truțulescu, Dragoș.
– Truți? Tu ești? Pff, de când nu te-am văzut… Bine, nu te văd nici acum. Ce dor mi-era de tine… Ia, vino mai aproape și spune-mi, Truți, cum poți tu să ajuți? Aduci două-trei avioane cu țigări de contrabandă și dai vine pe mine? Hai, spune cum ar putea asta să rezolve situația?
– Dragoș, hai, lasă abureala. Știi că sunt un om descurcăreț.
– Știu.
– Bun, uite cum stau lucrurile: am un văr în Botoșani care s-ar putea să ne scoată din rahat.
– Băi, nu mă-nnebuni! Cum ar putea văr-tu din Botoșani să ne socată din rahat? Are meningită?
– Nu știu ce are, că n-am mai vorbit cu el de când m-ați arestat. Dar el scoate lumea din rahat, în general. Poți să-l suni la orice oră și te scoate din rahat.
– Ei, na…
– Serios. La el în sat nu există canalizare, așa că toate veceurile sunt în curte, trei scânduri peste o groapă. Dacă ești mai înstărit mai pui patru bețe și încă trei scânduri ca acoperiș. Ei, așa stând situația în teren, lumea mai cade în rahat, destul de des. Mai ales dacă mai ciupește una mică. Și atunci când cade în rahat cineva, îl cheamă pe văr-miu și ăsta îl scoate pur și simplu din rahat. Cu asta se ocupă de o viață. E de meserie, cum s-ar spune. ei, dacă văr-miu nu ne scoate din rahat, atunci chiar nu știu cine ar putea să o facă!
