Săptămîna trecută, am făcut echipă cu bunul meu prieten Cătălin, într-un fel de concurs de orientare turistică (mai exact, un concurs de împrejurări turistice… dar să nu anticipez) prin Călimani. Startul s-a dat luni dimineață: un taxi ne-a dus din Toplița pînă la monumentul eroilor din WW1 (8 km = 16 lei), fix lîngă indicatorul cu informații foarte optimiste (Lacul Iezer, 7,5-8,5 ore; Șaua Rețitiș-Stația Meteo, 8-9 ore) de la marginea unui drum prăfuit, de țară. Providența ne-a trimis, însă, miloasă, o camionetă pentru colectarea laptelui, care ne-a zgîlțîit, agățați de cisternă, vreo zece kilometri, pînă la marmitele puse într-un pîrîu, la rece.
Lăptarul ne-a lăsat ceva mai sus de un schit, rămas undeva pe dreapta. Practic, de aici a început (aven)tura noastră montană; de fapt, 2 km în amonte, de la Cabana Lomaș, un complex de cabane, căbănuțe și alte anexe pustiu, deschis doar în week-end, de unde am luat-o voinicește pe un drum forestier care urcă monoton printr-o pădure de conifere: în cam trei ore epuizante, eram la intersecția traseelor din golul alpin de la intrarea în Parcul Național Călimani. În timp ce studiam regulile casei, scrise mare, bilingv (RO/ENG), pe panouri din lemn, lîngă noi alții le încălcau senin: niște străini își parcau pe iarbă vehiculele 4×4 (accesul auto în Parc este strict interzis); băieți și fete în sutană își îndesau în sacoșe, cu kilele, bujori de munte (Călimaniul e arie biologică protejată, sit Natura 2000). Fault! Da, dar pînă să-i penalizeze pe-ăștia, jandarmii montani ar trebui să-și taie lor o amendă, pentru absență. După o scurtă vizită la Iezerul Rețitiș, un lăcușor limpede și rece ale cărui trunchiuri uscate de jneapăn ieșite din apă par coarnele unei cirezi de cerbi înecate, luam din nou rucsacul pe cocoașă și, o oră mai tîrziu, făceam tabără la Roza Vînturilor, cabana de lîngă stația meteo și vîrful Rețitiș (2.021 m).
A doua zi dimineață. Pînă pe Pietrosul mai sînt trei ore de bandă roșie, pe traseul de creastă de pe marginea căldării vulcanice în al cărei epicentru zace cadavrul fostei cariere de sulf. Exploatarea, închisă în 1997, a abandonat un munte sfîșiat, tranșat-terasat în hălci roșiatice; privim peisajul ăsta sinistru de pe halda de steril, un platou sterp înconjurat de o vegetație superpitică, probabil extraterestră, pe care adepții teoriei conspirației ar putea filma o reconstituire a celebrei asolizări pe Lună, din ’69, destul de credibilă. În paranteză fie spus, ceea ce se vede acum e rezultatul a 30 de ani de exploatare minieră de suprafață, cei zece milioane de euro cheltuiți în patru ani (2008-2012) pentru ecologizarea zonei nereușind s-o cosmetizeze nici măcar ca pe o damă de vîrsta a treia, care-și unește cu fond de ten ridurile de pe față. Pentru un eventual preview al Roșiei Montane 2044, veniți aici.
Brusc întristați, plecam mai departe cu cărarea care, șerpuind printre tufișuri de rododendron, urcă Negoiul Unguresc și, călărind lespezi și grohotișuri, atinge cea mai mare altitudine lîngă crucea metalică de pe Pietrosul (2.100 m). După pauza de vîrf, urma să ținem banda roșie pînă la întîlnirea cu punctul roșu și să continuăm pe creastă spre 12 Apostoli, cu coborîre pe punct albastru la o pensiune din Gura Haitii. Dar, așa cum veți citi în episodul următor, urmărind cu încredere un traseu proaspăt marcat, aveam să ajungem în cu totul altă parte.
