Suntem pe punctul de a intra în miezul unei povești de week-end torid,
un fragment de iulie evadat din năbădăile răcoroase ale unor ploi torențiale ce au udat Brațul Sfântul Gheorghe din maluri și până în bulboane. Dacă bucureștenii o ard cu grătare în asemenea vremuri, cu burțile ițite din maieurile rulate până sub pectoralii pleoștiți prin margini de păduri, spații verzi dintre blocuri, maluri de bălți și până în parcuri, tulcenii au malul Dunării, cât ține șoseaua ce duce spre Dunavățul de Jos. Dunăreni cum sunt din tată în fiu, oamenii nu pot concepe o ieșire la iarbă verde fără pescuit. Să nu credeți că are cineva permis, că folosesc numărul de lansete permis de lege, că nu opresc mai mult de trei kilograme de pește sau că dau drumul fâțelor sub dimensiunea minimă legală. Într-o țară în care se pescuiește industrial cu aparate electrice ilegale, treaba asta cu aplicarea legii pentru undițari pare o adevărată perversiune. Poate ăsta este și motivul pentru care nu vine nimeni să-i întrebe de vorbă.
Văzut de pe mal, fenomenul românesc denumit „grătar” arată ca o îngrămădeală de Logan-uri cu manelele date la maximum și de pături pe care zac împreună bunici loviți de apoplexie, sugari uitați în soare, muștar și mititei. Ca să nu mai zic de pet-uri goale de bere, pungi rășchirate prin ciulini și pamperși umpluți. Văzut de pe apă, tabloul se reduce la zeci de lansete înșirate metodic. Cam zece de cap de mesean la iarbă verde. Între un „Of, viața mea”, urletul copilașului înțepat de albină și țipătul isteric al mamei grijulii, ușor luată de rachiu, veți auzi clopoței.
Nu este vorba despre o halucinație ori un delir religios.
Sunt clopoței prinși cu clești speciali de vârful lansetelor. Cum trage un ghiborț de râmă, cum tremură lanseta și începe să clopoțească. Așa se explică de ce, din zece în zece minute, vezi venind în goană la lansete familii întregi pentru a-l urmări pe unchieș ori pe naș cum scoate afară guvidul de baltă. Să știți că, în linii mari, opresc tot, de la plevușcă la somotel, ăla de-o vară, hai, cel mult două. Totul va merge la saramură, mai pe seară.
Priveam trist cum oameni născuți în Deltă se bucură acum când prind pești pe care, în copilăria lor, nici la câinii din bătătură nu-i dădeau. Uite-așa am zărit o mamaie crescută prin grinduri cum se tot mira scoțând un pește ciudat din apă. Semăna cu un șalău, dar nu era șalău. Maroniu, aspru, venit parcă din altă lume. Pietrar, Zingel Zingel, un pește rar, pe lista roșie a IUCN (Uniunea Internațională a Conservării Naturii), îmi zic eu. Ai șansa, dacă pescuiești des pe aici, să-l vezi o dată la zece ani. La rândul ei, în 60 de ani de mâncat din prinosul vintirelor, femeia nu l-a văzut, nu l-a gustat. Am intervenit explicându-le despre ce este vorba, dar tulcenii nu s-au arătat impresionați, părându-le mai importantă prăjeala decât lista roșie cu specii amenințate. Atunci le-am amintit că este ilegal să reții așa ceva. Mi-au zis să nu-mi fac griji, că nu pățesc nimic. Atunci le-am propus un târg: le dau o bere rece, ei îmi dau peștele. Un calcul simplu arată că, la cinci lei kilogramul de mărunțiș, cu pietrarul ăsta de 250 de grame nu-ți iei decât cel mult o pâine. Am bătut palma, am dat sticla de bere și am eliberat peștele în Dunăre.
Ei bine, în tot acest timp pe Dunăre naviga impunător un vas de croazieră sub pavilion englez și german.
Sus, de pe puntea luxoasă, ne priveau prin binocluri gentlemani îndrăgostiți de frumusețile aparente ale Deltei. Noi, cu picioarele în mâlul Dunării, îi priveam cum trec în grabă, prea în grabă pentru a înțelege cu adevărat ceva din tot ce vedeau. Și ce avem noi aici? Un pietrar, ca ultim mohican al unei ihtiologii deltaice în derivă, niște zvonuri că Banca Mondială este interesată de investiții în turismul din Deltă și niște localnici sătui de mezeluri pline de E-uri, cărora nu le pasă decât de fericirea de a avea un pește în tranzit prin mațul gros. Și mai e ceva: pensiunile încep să se umple cu pescari sportivi care au auzit că pe ghioluri se prinde știucă. Dar asta până la 1 noiembrie, când Adminstrația Rezervației dă liber la năvodire în ghioluri până nu mai rămâne în ele nimic. Pentru că între infrastructura turistică și sutele de puncte de recoltare a peștelui s-a căscat o enormă prăpastie. Aceea a faptului că în turism sunt deja milioane de euro investite în speranța de a câștiga ceva în viitor, în timp ce din peștele prăduit se câștigă milioane acum, multe dintre ele la negru, cu investiții minore. O rețea locală de vinovății ale Biosferei, de la președinți de consiliu județean și guvernatori de rezervație la primari și șefuleți de la partid, de la piscicultură și până la ultimul șacal pripășit pe grinduri, în bătrâna și suferinda inimă a Deltei Dunării.
