PNL și PDL au format Alianța Creștin-Liberală – o sculptură stîngace în gheață, lăsată în calea codului roșu de caniculă electorală. Înăuntru, ni se promite, se forjează între timp literele de fier ale unui PNL invincibil.
Pentru că imnul PDL, ăla cu „Vîntul bate, apa trece”, nu a fost destul de lung încît să acopere întreaga durată a congresului de la Palatul Parlamentului, la un moment dat Klaus Iohannis a trebuit să mormăie ceva după o foaie, iar Cătălin Predoiu să-l facă de rușine pe Ion Cristoiu cu o limbă română care avea la fel de multe E-uri, dar mult mai puține S-uri.
Duhul bosumflat al lui Antonescu se simțea ca o respirație amplă, rece. Ar fi putut să țină un discurs mai bun decît toți cei de-acolo și fără să deschidă gura. Și? Și ce dacă ar mai fi vorbit frumos a paișpea mia oară?
De partea cealaltă, PSD-ul, înconjurat de trădătorii și oportuniștii de serviciu de la UNPR, PC și UDMR, se laudă cu cifre infime, procente care în bani reali înseamnă atît de puțin încît nici unul dintre ei nu și-ar încreți costumul ca să-i ia de pe jos.
Abia dacă se mai poate spune ceva despre alegerile din toamnă. Jurnaliștii au entuziasmul vocal al lui Ilie Dobre suprapus peste desfășurarea unui meci de șah.
Aceiași oameni, aceleași promisiuni, aceleași costume lăbărțate, aceleași femeiuști din teritoriu venite la București să-și dezmorțească tocurile și să-și aerisească coafurile.
Ce să mai zici despre Iohannis, cînd el însuși nu e în stare să spună ceva despre el? Cineva îl va stinge probabil cîndva ca pe-o hologramă dintr-un SF de categoria B.
Ce să mai zici despre Blaga, cînd el însuși s-a retras în spatele unui gard de locuri comune, repetate papagalicește, un gard în spatele căruia i se topește în cap, ca o aură de înghețată, vestita faimă administrativă, organizatorică, cea care a făcut ca la ultimele alegeri inima PDL-ului abia să mai bată între cuburile de gheață ale Cotroceniului?
Un amestec de neputințe care amintește de fața premierului pe care se scurgeau umbrele mari ale unor inițiale ezoterice: MTO.
Însuși Andrei Pleșu, din înălțimea dicționarului său, se rostogolește neputincios în portrete ample, scremute, arătîndu-și indignarea, antipatia, greața care-l cuprinde pe gurmandul cultural în fața premierului. Tismăneanu mai are puțin și aruncă prosopul confruntării scrise intrînd în studio, de unde îl văd apărînd pe la începutul lui septembrie cu un album de înjurături la adresa minciunii pesediste.
Dincolo de presa cumpărată, de vechi pălmași de teapa lui Bădin sau de fanatizați ca la Antene, ies la suprafață antipatii limpezi, seci, șlefuite în timp. O fi Ponta prea prost ca să fie vinovat, cum spune Andrei Pleșu, dar asta nu înseamnă că nu-l disprețuiește sincer. O fi încărcat Gâdea bani cu roaba în portbagajul de la Q7, direct din ficații înveninați ai Varanului, dar bucuria de-a o vedea îngenuncheată pe Udrea ar fi totuși neprețuită.
Dincolo de microbuze, de sudoarea primarilor, dincolo de creștinismul mîndru al lui Ponta și de muțenia austeră a luteranului Iohannis, dincolo de nasul fin al fericitului Ciobotea, alegerile din noiembrie vor fi alegerile presei – sau cum s-o mai numi ea acum.
