Vi-l amintiți pe Moise și criza de nervi pe care a avut-o când, coborând cu cu cele zece porunci scrijelite de divinitate pe două tăblițe într-o tipografie de pe Muntele Sinai, a descoperit că subalternii săi, de plictiseală, s-au trezit artiști și au început să toarne o statuie din aur? Ei bine, o analiză mai atentă asupra acestui eveniment ne arată faptul că reporterul vremii a înțeles greșit reacția lui Moise, care nu era neapărat iritat de faptul că tovarășii săi erau traseiști și schimbă dumnezeii. Nu, bătrânul academician al Genezei era supărat deoarece statuia ce înfățișa un vițel era realizată pe bani publici și, în opinia sa, proiectul era unul neperformant și nejustificat.
În zilele noastre, istoria se repetă, de această dată la Craiova. Filmul este însă puțin schimbat, craiovenii fiind un per sonaj colectiv care îl joacă pe Moise și sunt plecați cu simțul rațiunii pe un fictiv munte. În aval, Primăria Municipiului Craiova topește la foc mic banii de la bugetul local și își face chip cioplit. Cinci chipuri mai exact, dar din bronz, căci nici economia nu mai e ca pe vremea cînd Moise încerca săși integreze poporul în Schengen și să intre cu el în țara Canaanului.
În total, cele „cinci statui din perioada Belle Époque, în registru realist“ vor costa 945.000 de lei, adică 189.000 de lei per chip cioplit. Mai adăugăm TVA-ul și rezultă că Centrul Istoric al Craiovei Belle Époque costă brusc nu mai puțin de 1.171.800 de lei. Ca să nu fie cârtitori în rândul bandelor de fani ai realismului ce periodic au intrări artistice în spitale și, implicit, în știrile de la ora cinci, „personajele vor fi realizate la scară umană fără soclu supraînălțat cu rolul de a avea un rol interactiv în spațiile publice“. Altfel spus, realiștii de bronz vor fi băieți de gașcă ce nu vor ignora trecătorii, ba poate chiar vor intra prin alimentare să interacționeze cu vânzătorii de salam.
Spre deosebire de Moise și de căderile sale nervoase, craiovenii nu vor avea, cel mai probabil, nici o reacție. Căci dacă Moise și poporul său dădeau socoteală în fața divinității, administrațiile publice autohtone se laudă cu un atu imbatabil: nu au nici un Dumnezeu.
