Anul 1981 a fost cel mai fericit an al meu, ca scriitor. Am ieșit în lume, după chinuri ale facerii de neînchipuit. Volumul atît de rîvnit, atît de visat, atît de bun, de genial, nu mai ieșea și nu mai ieșea. Cînd mă întîlneam cu amicii, îmi ieșea pe nas: „Ești sigur că ai scris un volum, Iarule?”. Fiecare zi de întîrziere era un lung marș al zilei către noapte și viceversa. Mi-e tîrșă să vă spun cinstit cum stăteau lucrurile: de fapt, nu cîștigasem nici un concurs. Lui Mircea Sîntimbreanu îi plăcuse și, ca orice director, avea ambițul lui să cîștige cu un poet necunoscut. Acum mă dau mare (deși aveam inima cît puricele ăla ferecat cu nouăjnouă de ocale de fier): am luat premiul de debut al Uniunii Scriitorilor.
Abia după ce m-am văzut cu cele 30 de exemplare în mînă am cutezat să mă duc să-i dau un autograf. Era, și el, unul dintre nașii mei literari. L-am luat pe departe: „Știți, de fapt, ne-am mai cunoscut, acum zece ani”. A făcut ochii mari. „Eram într-o tabără de elevi, ăia cu literatura. Ați inițiat un concurs: care spune pe scenă o întîmplare reală, fără ca publicul să îl huiduie.” „Am făcut eu asta?” „Îhî. Și m-am urcat și eu pe scenă.” „Aha – a rîs – și te-au huiduit.” „Nț. Am povestit despre unchiul meu care speria copiii țipînd cu voce subțire, din grădină, ca și cum ar fi fost un puști prins la furat, pe care îl altoia.” M-a privit lung. „Cam scîrțar unchiu’ ăsta, nu?” „Exact așa ați zis și atunci.” „Bun, și care-i poanta?” „Păi, fîstîcit cum eram, n-am zis unchi, ci «prietenul mamei». Ce mutră ați făcut!” „’Ai nu mă-nnebuni! Tu erai? Povestea era bună. Nu te-a fluierat nimeni!”
