În 1984, am avut prilejul să fiu fericit și disperat în același timp. Îmi apăruse a doua carte și avusesem parte de o adîncă și largă recunoaștere națională, adică de cronici bune. Nici nu știți ce era, pe vremea aia, o cronică într-o revistă de prestigiu. Miere, lapte, ambrozie și nectar pe rană. La treizeci de ani, lumea era a mea. Geniul îmi era confirmat. Lumea vastă, da’ ce zic eu, de-a dreptul necuprinsă mi se așternea la picioare. În vara și toamna aceluiași an, însă, aveam să ocup patru luni de-a rîndul, număr de număr, pagina a doua a revistei Săptămîna, unde tartorul Eugen Barbu avea să mă fac praf și pulbere. Schizofren, dușmănos, imbecil, antiromânesc și, oroare a ororilor, lipsit total de talent. Dar tot răul era spre bine. Așa a auzit de mine Europa Liberă, care m-a lăudat. Așa a auzit de mine publicul. Dar unde-i soare e și nor. Așa a auzit de mine și Consiliul Culturii și Educației Socialiste, în frunte cu neasemuitul tovarăș Mihai Dulea.
Am mai povestit cum m-am tot dus, cu jalba-n proțap, să-mi apăr a treia carte, care taman ce încheiase chinurile facerii. Și cum m-am strivit de zid. Florin Mugur mi-a zis: „Eu nu te mai pot apăra, încearcă cu Mircea Ciobanu!”. Zis și făcut. Mircea m-a citit, s-a scărpinat în cap și a apelat la toate pilele de la cenzură. Era suficient să te iubească cineva, acolo sus, că chingile și foarfecele cenzorilor își pierdeau nițel din strînsoare și ascuțime. Ce folos? Nu eram un nume. Din păcate, Elena Docsănescu, îngerul cu ochi albaștri, cum i se mai spunea, era folosită ca paratrăsnet numai pentru celebrități. Păcat că au umplut-o de rahat după ’89. A fost o femeie de toată isprava și multe glorii postrevoluționare îi datorează notorietatea. OK. Deci nu era de izbîndit, așa că m-am întors la subsolul editurii cu gîndul că voi ieși la pensie ca gestionar uitat.
Dar nu e după gîndul omului, ci, cum ar zice grăbiți astrologii, după cum le potrivește pîrdalnica de natură. Doi ani mai tîtziu, mă pomenesc cu Mircea Ciobanu la mine, la subsol. „Florine, am dat lovitura! Îți scot cartea, dar…”. Dar-ul ăla consta în schimbarea titlului. „Ce-i un titlu? Nu spune Shakespeare: ce-i un nume?” Și modificarea, pe ici, pe colo, a conținutului. „Scrie și tu zece poezii patriotice. Dă-le-n mă-sa. Salvezi restul. Nu tot restul. Da’ salvezi poezia.” Era alături de mine Mircea Nedelciu, sorbind din vinuț. S-a uitat la mine și n-a zis nimic.
Cine nu știe ce însemna, ce înseamnă publicarea nu are cum să înțeleagă ce a fost în sufletul meu. A doua zi, încercănat și înnegurat ca vremea cea rea, am intrat la Ciobanu în birou și am zis cu amărăciune: „Nu, nu scriu”. Bietul om a dat din umeri a neputință. Ceva mai tîrziu, am ajuns în librărie și i-am povestit lui Nedelciu. „Bravo, bătrîne, a zis, am fost convins c-ai să cedezi. Hai să bem!”
