E foarte ușor să ajungi paria. Fluieră, bă, în biserică, greșește cuțitul de pește, spune adevărul și te-ai ras pe bot. Dacă nu stai cumințel în rînd, bun sau nebun, dacă nu înțelegi necesitatea și dacă, mai ales, nu dai doi bani pe protocol, pe interesul personal care îți înfige cartoful în cur (e interesul tău, fraiere!), ai belit-o. N-am degete la mîini și la picioare să povestesc de cîte ori m-am pișat contra vîntului. Și m-am cam udat.
Prin 1990, vine Călin Angelescu la mine: „Bă, Iarule, hai, bă, să ne înscriem într-o organizație de revoluționari. Ne dă diplome, ne dă pămînt, ne dă bani, sedii comerciale, abonamente pe tren și scutire de impozit”. I-auzi, mi-am zis eu. Așa am ajuns la „21 Decembrie”, unde mi-am cunoscut confrații de revoluție. Lume pestriță, ambiții multe, orgolii nemăsurate și scandaluri despre trădări. Cu chiu, cu vai, am luat o diplomă (semnată de Ion Iliescu). Dar, cînd a fost vorba de drepturi, nu știu de ce, mi s-a cam tăiat. Ce să cer? Ce să pretind? Era prea complicat. Așa că mi-am văzut de viața mea sentimental-egocentrică. Diploma i-am dat-o băiatului meu, Bogdan, să știe că tac-su a avut, o dată, sînge în instalație. Unde mai pui că aflasem cum se mai dădeau certificatele: o masă, un plic și viitorul era asigurat. Eu, alături de niște impostori? Niciodată!
Apoi viața și-a văzut de ale ei. Pînă a venit criza. La revedere, bani, la revedere, televiziune, la revedere trai ușor. După un 2009 catastrofal a venit un 2010 negru și, în străfundul creierului, celulele de urgență au decretat: „Bani! Să facem bani!”. Așa că am dat cinstea pe rușine și m-am prezentat pe Batiștei, în fața lui Teodor Mărieș. Omul taman ieșise din greva foamei și căta la mine cu niște priviri lungi, lungi. I-am zis verde-n față: vreau și io, io de ce nu? Mi-e foame. A oftat lung la cuvîntul “foame”, la fel ca în scena cu privirile. Sezonul de înscrieri la drepturi trecuse, hăt, de mult. S-a întors către secretară. Cum să facem? Vă aduc aminte că era vorba de vreo 1.700 de lei. Femeia a dat din umeri. „Hai, scrie o cerere. Taman tu să nu fii?”
M-am întors acasă și mai negru în cerul gurii. Ce mama dracului să scriu în cerere? Păi, că am luptat. Pe naiba. Păi, am slujit revoluția. Am slujit un căcat. Lasă, mi-am zis, n-or intra zilele-n sac. Au trecut anii și, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, n-am murit. Da, dar am murit de rușine. Ce-i drept, numai o săptămînă.
da Iarule, daca ar fi toti romanii ca d-ta altefel ar arata Romania acum. Adevarul trist insa e altul din pacate, nu-i asa?
Cind ma uit la excrementii (ca sa nu le zic cacati) „emanati” de revolutie, care au calarit pe valul de impostori si hoti de (dinainte si) dupa 1989 m-apuca scarba.