Nu știu cum naiba s-a-ntîmplat, dar liceul la care și eu (și premierul Ponta) am studiat, “Ion Neculce”, poreclit Bastilia, a decis să mă trimită într-o tabără de fotografie și cinema pentru elevi. Trebăluiam de ceva vreme prin laborator, făceam poze ca toate pozele și mă extaziam în camera obscură mărind chipul, din ultima bancă, al ravisantei noastre colege Cristina Oiță. În rest, n-aveam nici un talent la pozat, doar la poezie. Dar conducerea nu știa asta, așa că m-am pomenit la Păușa, Vîlcea, lîngă Căciulata, pe Valea Oltului, înarmat cu o Smenă. Firește, un palavragiu ca mine nu avea cum să nu cîștige repede o notorietate de invidiat. Fotograful, se știe, tace și face. Așa că m-am lipit repede, de echipa realizatoare a unui film pe 8 milimetri, în care doi elevi descoperă o bombă. Se trăgea cu o cameră rusească Cuarț, e adevărat, dar pelicula era de 16, așa că se tăia manual, pe întuneric, într-o nucă. În fine, filmul s-a făcut, dar nu s-a terminat, cred, niciodată. De ce? Interpretul, actor neprofesionist și total netalentat, rostea de fiecare dată, cu încîntare, fatalele cuvinte „Uite-o bombă” ca și cum ar fi descoperit o prăjitură. Îi era imposibil să simuleze teama, spre disperarea regizorului.
Tot acolo l-am descoperit pe Moscu Copel, care avea să-mi devină bun prieten. Mare spuitor de bancuri macabre, gata oricînd de cele mai zurlii poante, inventase o poveste cu un profesor supraveghetor pe care-l văzuse, cu ochii lui, care, în timp ce se rădea, băuse spuma de ras, cu păr cu tot. A fost un moment de îngheț. Toată lumea a înghițit în sec. Iar noi, băieții, ne-am hotărît în seara aia că nu mai are rost să sărim pe fereastră, în dormitorul fetelor. Mulți ani după aceea, Moscu avea să regizeze un scurtmetraj, Va veni o zi, care va reproduce, într-un fel, atmosfera din tabără. Filmul a rulat și n-a rulat, adică s-au văzut doar secvențele căzute la montaj, refăcute în studio, fără știrea autorului. Dar nu despre asta era vorba în tabăra aia, ci despre o fată care mi-a căzut cu tronc, Simona Scumpia. Cu față rotundă, buze cărnoase și o roșeață ardelenească în obraji, Simona a fost, în viziunea mea, adevăratul trofeu al taberei. Pentru că, în seara aceea, fata m-a luat de mînă, m-a scos din tabără printr-o spărtură din gard și m-a lăsat să stau lîngă ea în iarba înaltă și să spun tîmpenii poetice. Apoi ne-am pupat pînă m-a luat amețeala. Din păcate, a doua zi ne-am făcut bagajele, iar zîna Cristina a ieșit ca soarele și a alungat luna cea rumenă în obraji.
