Mamă, cîtă cerneală, sudoare și lacrimi au curs anul trecut, după Premiul „Eminescu”. Rîuri, rămurele! Indiferent de rezultat și polemică, premiul, în sine, și importanța lui națională s-au redus, brusc, la o sumă de bani acordată și primită. După valul de poeți ai ultimului deceniu din secolul și mileniul trecute, senzația a fost, inevitabil, de scădere și compromis. Iar bomboana de pe colivă, care, indiferent de contestatari sau susținători, a atîrnat ca o piatră de moară de picioarele juriului și organizatorilor, a devenit foarte amară. Spun asta indiferent de ce crede lumea ideologizată. E în aer. Singurii care mai așteaptă ceva de la premiu sînt, paradoxal, debutanții. Iar anul care a trecut a adus o avalanșă de cărți mișto de poezie. Ionelia Cristea, autoarea cărții Noaptea de gardă, și Robert Elekes, autorul volumului Aici îmi iau dinții-n spinare și adio, au luat „Opera prima”. Slavă Domnului că încă nu au intrat în bărcuța literară, iar cîrmaciul nu-i pune să vîslească împotriva evidențelor!
Însă „marele” Premiu „Eminescu” a ajuns, în buna tradiție românească, din național, unul județean. De ce? Și-a pierdut caracterul „universal”, adică bucuria publicului și a confraților la aflarea cîștigătorului. Hai să rememorăm ce s-a întîmplat pînă în 2013: 1991 – Mihai Ursachi, 1992 – Gellu Naum, 1993 – Cezar Baltag, 1994 – Petre Stoica, 1995 – Ileana Mălăncioiu, 1996 – Ana Blandiana, 1997 – Ștefan Augustin Doinaș, 1998 – Mircea Ivănescu, 1999 – Cezar Ivănescu, 2000 – Constanța Buzea, 2001 – Emil Brumaru, 2002 – Ilie Constantin, 2003 – Angela Marinescu, 2004 – Șerban Foarță, 2005 – Gabriela Melinescu, 2006 – Adrian Popescu, 2007 – Mircea Dinescu, 2008 – Cristian Simionescu, 2009 – Dorin Tudoran, 2010 – Dinu Flămând, 2011 – Ion Mircea, 2012 – Nicolae Prelipceanu, 2013 – Ion Mureșan. Mai mult sau mai puțin, dar, cinstit vorbind, mult mai mult, la oricare din numele pomenite mai sus poți fi de acord că îl merită. Cunoscuți, citiți sau citați, aclamați sau contestați, dar vii, tocmai din această cauză, fiecare a avut o minimă recunoaștere națională. Ei bine, după episodul de anul trecut, anul acesta era musai ca premiul să-și recîștige și popularitatea, și credibilitatea. Așa că rezultatul a fost unul neutru. Dintre toți catindații, cîștigătorul s-a numit Gheorghe Grigurcu. Personaj onorabil, critic fără odihnă și autorul a vreo 30 de volume de versuri. Singura problemă e alta. Dl Grigurcu nu a fost niciodată invocat în calitate de poet, ci exclusiv în cea de critic. N. Manolescu scrisese cam așa despre poet, în nemuritoarea sa Istorie: „Gheorghe Grigurcu a publicat și cîteva sute de aforisme (multe, admirabile literar și etic), ca și poezie, minoră, dar nu fără valoare…”. Acum, n-aș vrea să întristez pe nimeni, dar umblă vorba prin tîrg că a apărut deja un banc despre premiul de la Botoșani:
– Știi cine a luat Premiul Național „Mihai Eminescu”?
– Nu.
– Nimeni!
