Ghidul conspirațiilor recente: Tirania corectitudinii politice

Fiecare societate are niște tensiuni care o definesc, niște paradoxuri neîmpăcate care, dacă le cercetezi cu atenție, îți spun cum funcționează ea, de ce merge înainte și nu erupe într-un protest generalizat. Problema e că nu poți să le vezi bine de oriunde. Ca să le observi cum trebuie e nevoie să te plasezi politic undeva pe la centru, ca să te uiți cu înțelegere și la stânga, și la dreapta. Altfel e greu, poate imposibil, să vezi cum intră în componența unui întreg partea de adevăr pe care o vede fiecare tabără.

În democrațiile liberale, tensiunea definitorie

e aceea dintre libertate și egalitate. Dacă lași forțele sociale să-și facă de cap, egalitatea veniturilor are de suferit. Dacă încerci să impui o egalitate a veniturilor sau a statului social, îngrădești inevitabil libertatea. E un conflict perpetuu, cu care democrațiile moderne s-au învățat să trăiască și pe care au reușit doar să-l îmblânzească pe alocuri. Prin acces la educație și la servicii medicale, inegalitățile sociale au devenit mai puțin atroce, mai puțin violente. În termeni nominali, inegalitățile sunt poate mai mari ca oricând, dar riscul de a muri de pe urma lor e mai mic ca-n alte vremuri.

Însă conflictul dintre libertate și egalitate e forma cea mai generală a acestei tensiuni politice. Ea poate să arate diferit, în funcție de specificul oricărei societăți. În România, lupta politică relevantă se duce între o dreaptă progresistă, cu un discurs pro-business, care vrea să elimine corupția și să schimbe felul în care se face politică, și o stângă conservatoare și cu un electorat captiv, care încearcă să păstreze cât mai mult din moștenirea FSN-ului. Un observator imparțial ar putea spune că dreptatea e de partea progresiștilor anticorupție. În fond, nu e nimic rău în eliminarea clientelismului politic și în depolitizarea birocrației. Numai că susținătorii dreptei au marele defect că se comportă ca și cum toată lumea ar avea perspectivele și abilitățile lor. Pentru ei, pare că oricine poate lupta cu sărăcia dacă învață puțină programare și se angajează la un start-up din Cluj care produce soft pentru americani. Apoi, mai e felul deficitar în care înțeleg sărăcia, intransigența morală față de lene și viciu și aversiunea față de ajutoare sociale.

Conspiraționismul apare atunci când te-ai atașat prea mult de una dintre tabere

și nu mai poți să empatizezi cu poziția adversarului politic, când nu mai înțelegi partea lui de adevăr. Nu întâmplător, stângiștii reclamă o conspirație a marelui capital, iar dreapta crede că la putere e corectitudinea politică. În timp ce stânga vede o societate dominată de grupuri oculte de finanțiști, dreapta are impresia că omul slab șantajează emoțional pe toată lumea. Nu doar săracii cred că omenirea e condusă din umbră de bogați, ci și bogații se plâng că săracii controlează totul.

În loc să vadă societatea ca pe arena unde se înfruntă principii rivale, dar legitime și necesare,

conspiraționiștii eșuează într-un maniheism naiv. În orice tabără ideologică ar fi, li se pare că lumea e invadată de manifestări oculte ale principiului rival. Stânga reclamă agregarea unor elite care pun sub semnul întrebării discursul oficial al egalității. Dreapta, în schimb, se simte amenințată de cea mai neverosimilă conspirație: cea a minorităților oprimate, care îngrădesc discursul liber cu exigențele corectitudinii politice.

Pentru aceste tipuri de conspiraționism, antidotul e simplu. Trebuie doar să acceptăm că tensiunea dintre cele două principii rivale e inevitabilă și că nici unul nu structurează de unul singur realitatea.