În toamna anului 2004 intram, pentru a doua oară, în pîine la Televiziunea Română. Mai avusesem o experiență, nu foarte fericită, în sezonul 1999-2000, cu emisiunea Artmania. Mă tocmisem pentru patru sute de dolari pe lună, sumă frumușică, absolut suficientă ca să trăiesc decent. Faza nașpa fusese că, deși am filmat la greu, banii i-am văzut prima dată abia prin decembrie. Evident, m-am împrumutat de unde nici cu gîndul nu gîndești, doar că banii împrumutați zboară de două ori mai repede ca ăi cîștigați cinstit. Sumele mici nu pot fi chivernisite. Așa că decembrie ’99, în loc să fie prilej de bucurie, a fost ocazia minunată în care te duci și plătești, și plătești, și plătești. Iar la sfîrșit te mai împrumuți o dată, măcar să faci revelionul. La sfîrșitul sezonului, TVR mi-a dat țeapă. 200 de dolari, un mizilic, acum, dar o sumă cu care puteai trăi foarte bine o lună întreagă.
Așa că am privit-o chiorîș și suspicios pe ochelarista creață Carmen Bărbulescu, care m-a chemat să dau o probă de dicție și de prezență. Ghinion, taman atunci eram cu dinții în batistă și în piuneze. Era o întrecere pe viață și pe moarte între dentista mea și cameramanii de la probe. Eu – băiat deștept, prezentabil, isteț, vesel, pe fază (că doar mi-au murit lăudătorii) –, dar cu un sîsîit inconfundabil. „Șuieri” – mi-a zis Carmen. „Da, e adevărat, dar în emisiune voi fi cu toți dinții la mine!” „În rest, e bine. Da’ vezi că avem filmare de azi într-o săptămînă! E emisiunea-pilot. E musai să iasă bine, Daniela Zeca ne așteaptă.”
Pe vremea aia nu știam, dar norocul meu se numise T.O. Bobe. El dăduse probă înaintea mea, echipa de filmare căzuse în fund de admirație, dar, ce să vezi, T.O. venise doar să vadă cum e. Așa că a plecat de la locul faptei, lăsînd în urmă o recomandare: persoana mea. Uite-așa am ajuns să prezint o emisiune foarte haioasă, un soi de interviu presărat cu imagini de arhivă, dar cu un titlu absolut cretin: Ia te uită ce-am uitat. Știu că o să se supere Carmen (cu care m-am împrietenit la cataramă), dar asta e. Titlul ăsta mă va urmări pînă-n mormînt și, dacă o să aveți ocazia să vedeți un cadavru pufnind în rîs, atunci să știți că de acolo mi se trage. Am fost moderator un an de zile. Țin minte și acum clădirea din Cotroceni unde am înregistrat și, din mulțimea de personaje care au trecut pe acolo, port o amintire luminoasă Andreei Răducan, gimnasta cu o medalie olimpică de aur pierdută pe nedrept, care m-a făcut praf cu coerența și luciditatea exprimării. Am devenit fan imediat. Și o chestie cu care mă mîndresc și azi, la sfîrșitul unei emisiuni în care, cred, era vorba despre posibil și imposibil, despre omuleții verzi și alte alea, am luat paharul cu apă de pe masă și mi l-am turnat în cap. Ca să dovedesc că se poate.
După aceea, au mai fost emisiuni mișto, Cultura-n bucate ori Tema de vineri. Dar plăcerea aia primă, a libertății de exprimare și a posibilității de a vorbi oamenilor despre ce te pasionează, nu am mai avut-o niciodată la aceeași intensitate.
