În Marea Britanie există un adevărat cult al serviciului public. Pentru mulți britanici ar fi oricând o onoare să colaboreze cu serviciile secrete ale Majestății Sale, în folosul Coroanei și al țării, în general. E drept, s-a și construit mult la nivelul imaginii în direcția asta, dar nimeni, în general, n-ar refuza o ofertă de colaborare fie și punctuală, convins fiind că astfel aduce servicii patriei. Sunt nenumărate cazuri de persoane publice care, de-a lungul timpului, au făcut servicii discrete serviciilor.
Numai că în Marea Britanie, datorită modului în care funcționează, serviciile își îndeplinesc rolul pentru care au fost înființate și nu s-au transformat în locașuri ale puterii paralele, nu încearcă să se substituie altor organe ale statului, nu-și asumă roluri pe care nu le au, nu fac și nu au făcut poliție politică decât în scrierile distopice. De aceea, dacă un ziarist este văzut în compania unui discret șef de serviciu secret, nimeni nu va bănui că i se strecoară pe sub masă rechizitorii încă netrimise la tribunal sau că i se trasează datele unei campanii de discreditare a vreunui inamic incomod al Puterii. Oricum, nici ziariștii britanici n-ar accepta să publice astfel de dosare fără să-și facă ei înșiși documentarea strict obligatorie în meseria asta.
În România, însă, pare perfect acceptabil ca serviciile să se folosească de jurnaliști așa cum se foloseau boierii de slugi. Pare perfect acceptabil ca redacții întregi să fie alimentate cu informații pe sub mână, ulterior neverificate, dar publicate și rostogolite drept adevăruri supreme.
În România pare perfect acceptabil ca un moderator de televiziune să mărturisească public faptul că a lucrat ani de zile în slujba unui serviciu secret, iar Justiția să-i condamne tot pe cei care au spus despre el că e ofițer acoperit. Pare perfect acceptabil că un șef de instituție publică (Blejnar, în acest caz) să alimenteze presa cu informații confidențiale din contractele oamenilor și să nu pățească nimic, deşi un alt șef al ANAF a fost condamnat de instanțe pentru exact același lucru.
Pare acceptabil ca un șef de serviciu secret să sune proprietari sau directori de televiziuni pentru a angaja un anume ziarist. Pare acceptabil ca un general SRI să facă demersuri pentru angajarea altor pseudo-jurnaliști, promițând chiar că salariul respectivilor nu va greva în nici un fel bugetul instituției de presă.
Pare acceptabil ca biroul unui șef de serviciu secret să fie loc de pelerinaj pentru șefi de publicații care pleacă de acolo cu ranița plină de directive și comenzi.
Pare, dar n-ar trebui să fie acceptabil. Dacă nu se iese în stradă împotriva unor astfel de practici este pentru că am uitat ce înseamnă cu adevărat democrația. Poate că n-am știut, de fapt, niciodată acest lucru. Poate că ne place să ne imaginăm că instituțiile statului funcționează corect de la sine. Or, numai asta nu se întâmplă, de 28 de ani încoace.
SRI a fost, încă din 1990, construit greșit, complet greșit. Acum se încearcă o oarecare reformare a sa, dar procesul este atât de laborios și dureros încât, cel mai probabil, reforma va eșua, în cele din urmă.
Dezvăluirile recente începute de Dan Andronic și confirmate de din ce în ce mai multe voci ne arată o societate cangrenată. Democrația românească e în mare suferință și, ca să nu sucombe, ar trebui, probabil, să-i amputăm un membru. Dar n-o vom face. Vocile care vor cere asta, spre binele nostru, al tuturor, vor fi acoperite de alămurile și tobele tamburilor-majori din ceea ce, cândva, era presa românească.
Așa că mai bine ne liniștim. Ieșim din când în când la șosea și ne uităm la zborul elegant al turturelelor sistemului, aplaudând fericiți dacă ni se găinățează-n cap.
Corect! Oamenii care rezistă până nu mai pot se autosugestionează că trăiesc într-un stat de drept! Săracii! Bineînțeles că judecă folosind dubla măsură, iar dacă le atragi atenția, caută argumente pentru a susține propria „cauză”.