Nicolae Kretzulescu s-a născut în 1812 într-un București plin de noroaie, de gîște și de sacagii. A fost un fel de stră-strănepot al clanului Brâncoveanu, o dovadă vie că decapitarea din 1714 a fost abordată superficial.
Din sipetele rămase de la strămoșul său i s-au alocat o avere liniștitoare și o educație pariziană de zile mari.
A studiat medicina în Franța, într-o epocă în care nu erau prea multe de studiat. Pacienții scăpau cu greu din ghearele unui abces la măsea, iar supraviețuitorii aveau de ales între doctori și microbi. Nicolae Kretzulescu a înțeles repede că chirurgia e norocul de a te strecura printre infecții. Arta de a mînui bisturiul avea pe atunci o aplicabilitate fără greș pentru un român obișnuit cu practicile Ignatului.
În 1839 își ia doctoratul în medicină la Nantes. După Xenopol, e primul român cu doctorat în medicină, la 178 de ani distanță de vălul de plagiate în care înoată medicină azi.
Revoluția de la 1848 l-a prins medic la Colțea, unde avea de gînd să pună pe picioare o școală de chirurgie care însă a murit la anestezie. Pe durata evenimentelor eroice de la București și-a folosit întreaga știință ca să trateze vînătăile și zgîrieturile participanților la lupte.
Trăiește o vreme la comun cu revoluționarii și participă la actele politice care aveau să-i facă pe turci și pe ruși să rîdă. E exilat odată cu toată lumea și e nevoit să trăiască din medicină la Istanbul.
Cînd revine în țară, constată că țara e mai bolnavă decît pacienții lui și decide să intre în politică. Acceptă funcții publice la Justiție și Interne, se ocupă, împreună cu Carol Davila, de înființarea Școlii Naționale de Medicină și Farmacie din București. E numit de două ori prim-ministru și ajunge la un moment dat președintele Senatului.
Nicolae Kretzulescu a avut o contribuție discretă, dar profundă la civilizarea și însănătoșirea poporului român, pentru care a creat instituții de igienă publică și corporală. A fost făcut președinte al Academiei Române fără ca pentru asta să mintă, să copieze sau să fure cineva.
