Într-o fotografie din 1885, frații Dinu, Ionel și Vintilă Brătianu sînt imposibil de deosebit. Par un grup de suricate ridicate pe picioarele dinapoi, privind cu aceiași ochi, pe sub aceleași sprîncene și pe deasupra acelorași mustăcioare în direcția din care pot veni primejdia sau norocul. În aceste condiții de asemănare totală, istoria trebuie să fi întîmpinat dificultăți mari să-l dibuie pe cel mai valoros dintre ei.
În 1889, după șase ani petrecuți la Paris, Ionel Brătianu pune piciorul pe peronul gării din București. Era inginer de poduri și șosele, locotenent de artilerie, moșier și moștenitorul politic al tatălui său. Cu o avere care îl scăpa de riduri și cu o statură de rugbist, Ionel s-a putut apleca asupra ofertei locale de amor. În stratul de sus al societății bucureștene pluteau atîta istorie, titluri și averi, încît te puteai trezi ba sărutînd o dinastie, ba mîngîind pe sîni un mit național.
Mai întîi, Ionel a combinat-o pe nevasta fiului lui Cuza, Maria Moruzi Cuza, pe care a învățat-o, ca inginer, cum se face podul. Apoi, pe Eliza Știrbei, nevasta lui Alexandru Marghiloman, a învățat-o plimbările la Șosea. Între căsătorii – ca, de altfel, și în timpul lor –, Ionel a practicat erosul boieresc, exprimat prin rezerva de țărănci de la Florica.
După moartea Vizirului, în 1891, și a lui Dimitrie Brătianu, în anul următor, PNL i se încredințează lui Dimitrie Alexandru Sturdza, un os domnesc cu mulți strămoși decapitați. Sturdza era pîndit de dambla și, nu rareori, la ședințele de partid sau de guvern, umbla în patru labe și lătra în aplauzele asistenței. Pe acest fundal comic, Ionel își face loc în prim plan. În 1895, după o campanie muncită, cu vînătăi, fracturi și mici paralizii dobîndite în lupta democratică, Ionel iese deputat de Gorj. În 1897 e numit ministru al Lucrărilor Publice în guvernul liberal și are ocazia să-și arate stofa de inginer. Împreună cu Anghel Saligny inaugurează calea ferată Pitești – Curtea de Argeș și amenajează portul Constanța, așa încît vapoarele care acostează să nu se mai scufunde chiar în radă.
În 1901, Ionel Brătianu revine la Lucrările Publice, iar în 1902 primește și Externele. Se mișcă inteligent, modernizează infrastructura și partidul, stabilește contacte solide cu fruntașii politici din teritoriile ocupate. Steaua lui urcă voinicește pe firmament, dar strălucirea adevărată o capătă abia în 1907. Răscoala țărănească duce la prăbușirea guvernului conservator al lui Grigore Cantacuzino. La putere vin liberalii cu același prim-ministru dus cu pluta, dar cu Ionel Brătianu la Interne.
Conacele sfîrîiau ca niște grătare, iar nevestele arendașilor primiseră deja tratamentul erotic al cetelor țărănești cînd Ionel a ajuns la minister. Acolo, prin intermediul telegrafului și din rapoartele Jandarmeriei, a înțeles că între discursul progresist și realitate era un gol care trebuia umplut cu artilerie și batalioane de dorobanți. Chiar dacă Ionel a dat ordin să se tragă numai în caz de atac asupra trupei, ofițerii s-au făcut că plouă și au rezolvat problema împroprietăririi țăranilor prin dispariția viitorilor proprietari.
Dar împușcăturile n-au fost în zadar. Ionel a devenit Ion I.C., chiar dacă asta a costat undeva pe la cinci mii de țărani.
224 de vizualizări
Mulțumesc autorului pentru superbele sinteze hazlii ale istoriei.
Sper că va fi tot mai inspirat pe măsură ce va ajunge în timpurile actuale.