Chemați Omul-Papuc să-i curme suferințele lui Spiderman

Se spune că, de cîte ori iese un film Marvel prost, Stan Lee se răsucește în mormînt. Dacă, după Spiderman: Far From Home, același Lee nu se apucă de tumbe la trapez, atunci a murit degeaba.

Primele trei sferturi de oră sînt înecate fără milă în senzația de rușine că participi la așa ceva. De revoltă că ai dat bani pe tristețea lipsită de șarm, haz sau orice urmă de inventivitate care se desfășoară pe ecran. De regret că boabe de porumb nevinovate au fost sacrificate pentru un asemenea film. De nedumerire pentru că să-l tratezi în halul ăsta pe un tip numit Spiderman pare un act de antisemitism, lucru complet haram la Hollywood.

În ciuda premisei extrem de promițătoare, filmul dă cu copita șansei de-a fi o poveste subțire și haioasă de vară, și insistă să mucezească narativ la umbra lui Iron Man. Toate elementele poveștii gravitează în jurul golului lăsat în urmă de personajul lui Robert Downey Jr., încît te întrebi, pe bună dreptate, de ce s-au mai chinuit cu arahnidul și nu au mers pe titlul mult mai realist de Zomby Stark.

Far From Home se încrîncenează în obsesiile lui Endgame: trebuie să fie nasol, trebuie să sufere oameni, trebuie să avem un twist previzibil din galaxia alăturată și, foarte important, trebuie ca măcar unul dintre actorii secundari să joace prost. Genul „vedetă de tabloid devenită actriță, dar nu porno” prost. Dacă mă întîlneam în metrou cu Samuel L. Jackson după filmul ăsta aș fi urlat la el: „Acting, motherfucker, do you speak it?”.

Dar să revenim la dezastrul general. Ai la dispoziție frumusețile Europei, de la încîntătoarea Veneție la misterioasa Pragă, plus ceva Londră picurată la final, să nu creadă americanii că au făcut deja englezii Brexit și au vîslit cu țara în mijlocul Atlanticului. Dar fugăreala după monștri generați pe computer în mai multe sensuri decît de obicei nu lasă timp ochiului să se bucure de diversitate. Pauzele dintre bătăile generice, filmate rapid, scurt și chior, să nu fie bugetul prea mare, sînt dominate de cadre meschine, unde farmecul e înlocuit de imagini care nu fac nici măcar cît zece cuvinte, darămite cît o mie. Pare genul de traseu făcut pentru molfăitorul de hamburger, ferm convins că America e cea mai mișto și, în general, fie Veneția, fie Praga, Franța e toată la fel, că de aia l-au gonit ei pe Hitler în ’45.

În final, Spiderman: Far From Home pare mai prost decît Homecoming de acum doi ani. În primul rînd pentru că au trecut niște ani și ura pentru porcăria aia inițială s-a mai disipat. Apoi, în doi ani a crescut exigența. Și, în al treilea rînd, pentru că pur și simplu e. M-a plictisit incredibil mai rău decît mă așteptam, dovadă că Hollywood-ul are talent să ia un cuvînt elegant cum e surprinzător și să-l arunce pe ecran cu sensul său cel mai tîmpit.

Spiderman: Far From Home. R.: Jon Watts. Cu: Tom Holland, Jake Gyllenhaal, Samuel L. Jackson.