Bă, parc-am fi tîmpiți. Ne holbăm la alții, îi admirăm, mai mult îi invidiem, da’ ceva, o chestie, ne tot scapă. De ce la ei e posibil, iar la noi nu? Plictisiți cumva de Bundesligă, am zis să părăsim continentul și ne-am focusat pe Cupa Angliei, cea mai veche competiție din lume. Meciurile, ca meciurile. Fotbalistic vorbind, n-au fost mare șmecherie – bătaie sportivă parte-n parte, fără finețuri deosebite. Atmosfera, în schimb, a meritat toți banii, lirele sterline din City și lirele măiestre ale poeților. Comentatorii noștri TV remarcau (și pe bună dreptate) că, peste Mînecă, în Cupa Angliei, se merge ca la spectacol – cu copil, cu nevastă, mă rog, cu ceva de băut și de-ale gurii. E mai mult decît cool. Există o chestie ceva mai profundă care-i unește pe țărănoii de la Bradford, veniți din liga a treia, pe disperații de la Aston Villa, ăia de-au invadat terenul după calificare, și pe amărăștenii de la Blackburn, care ne-au încurcat pe noi (0-0), ditamai Liverpool. Ar fi vorba, mă-nțelegi, de o legătură intimă, sudată și sedimentată în timp, între fani și echipă. Fotbalul, cu bunele și relele lui, poate uni o comunitate – țară, oraș, cartier sau comună. Să nu ziceți cumva că asta-i doar la ei, la englezi, care inventau fotbalul modern cînd noi ne luptam cu turcii la Plevna, pe teren neutru, în Bulgaria. Am avut și noi așa ceva. S-a pierdut, s-a stricat sau s-a furat, în ceața unei interminabile tranziții.
Să zicem că, la noi, la Chimia, era ca la Aston Villa, cînd băteam Rapidul și promovam în A? Mai bine nu, am părea nostalgici. Ar fi ca și cum ne-am întreba, muncitorește: au, unde-s Corvinul, Jiul sau Baia Mare? Unde-s, pe flancul estic, Bacăul și Buzăul? Păi, sînt cam pe unde-s mîndrele foste campioane din vestul țării: Timișoara, Oradea și defuncta Baba UTA. Iar pe oasele lor, ca pe umerii unor urieși, se înalță, confuză, Liga 1… Zău, nu-i regretăm deloc (da’ deloc!!!) pe foștii prim-secretari de județ sau pe foștii directori de combinat. Pe generali, nici atît. Jos comunismul, cu toată nomenclatura lui! Totuși.
Cu toată reținerea noastră față de Steaua (și mai ales Dinamo), ne-au întristat tribunele goale din Ghencea, la meciul cu CFR. Ce să mai zicem de meciul de la Chiajna, dintre Viitorul și CSU? Nu zicem. Ne-ar fi rușine de nostalgia antrenorilor (inegalabilul Gică Hagi și marele Sorin Cîrțu), cei care jucau cu ‘jde mii de spectatori la un Farul Constanța – Universitatea Craiova. Da, cîndva, cumva, pe undeva, ceva s-a pierdut. De ce anume – e altă, lungă, discuție. Am dărîmat fabricile și uzinele și, după 25 de ani, oamenii muncii de pe stadioane (talpa țării, moleculele ce compun țesutul social), of, nu se mai regăsesc nici măcar în jurul defunctei Cooperative.
Dacă e ceva de recuperat, ca (vorbă mare) proiect de țară, cam asta ar fi: să vină iar lumea la meci, să existe o legătură, nemijlocită de patroni, între echipă și suporteri. În rest, cu englezii, că de la ei plecarăm… îi batem, normal, sau facem minimum meci egal pe Wembley! Or fi înființat ei Cupa Angliei cu mult înaintea României Mari, dar ce înseamnă cîteva decenii față de eternitatea fotbalului?
