Ce blestem pe poporul nostru microbist, măi, fraților iubitori întru fotbal… Pe sfînta noastră National Arena, cu ospitalitate caracteristică, găzduirăm, un (vorba aia, în la fel de tradiționalul limbaj de lemn al presei sportive) „meci de lux“: Atletico Madrid – Chelsea Londra, în Champions League. Părea că astrele și rigorile sanitare sînt de partea noastră: reprezentantele celor mai tari campionate din Europa vin să joace la București. Două formații reputate, cîștigătoare de titluri naționale și Cupe Europene. Da’ stai așa, că nu-i chiar așa… Blestem, ghinion! În pandemie, Arena Națională e pustie (scuze, n-am găsit altă rimă). Nici picior de microbist român nu calcă pe-acolo. Și, de asemenea, mai nasol, mai important: Atletico și Chelsea sînt două echipe antipatice. Ar fi fost mai mișto dacă La Liga și Premier League s-ar fi delocalizat, la București, cu un meci Barcelona-Liverpool sau măcar – la limită, de ce nu? – dintre nenorociții de la Real Madrid și Manchester United. Asta e, iar n-am avut noroc. Iar a picat pe noi măgăreața – să găzduim, într-un context nefavorabil, două grupări din mărețele capitale ale la fel de mărețelor campionate din Spania și, respectiv, Anglia. Sînt, Atletico și Chelsea, două grupări care n-au capacitatea să stîrnească, la noi, o simpatie deosebită, chiar dacă din motive diferite. Atletico Madrid, de exemplu, avea potențial. Echipa „plăpumarilor“ (așa li se spune) a reușit să conteste hegemonia eternilor granzi de la Real și Barça, te plictiseai (doar) de ei. Sub comanda dîrzului antrenor nebun Diego „Cholo“ Simeone, Atletico chiar a ajuns să conteze. Totuși, adepții unor anumite opțiuni estetice s-au tot întrebat: o fi fotbal ce joacă Atletico? Da, desigur, cum să nu? A fost și ăsta (un fel de) fotbal. Uneori, într-un anumit tip de abordare a jocului de fotbal, e mai important să obții rezultatul dorit decît să fii generos cu exprimarea pe teren. E o manieră de a obține rezultate bune și muncite, mai puțin simpatia privitorilor neutri. Dacă nu ții de mic cu Atletico, atunci de ce ai ține cu stilul ăsta?
Pe partea ailaltă, nici Chelsea nu stîrnește un prea mare entuziasm, însă din altă perspectivă: ca, virgulă, club. Era un club decent, dintr-o zonă mai fițoasă a Londrei, fără origini proletare, precum Arsenal, ca să nu mai vorbim de ăia din Liverpool sau Manchester ș.a.m.d. Ei bine, de cînd clubul a fost cumpărat de Roman Abramovici (altfel, un oligarh simpatic), Chelsea și-a potențat prezumția de artificialitate – venind dintr-o zonă mai limitată, tot n-a reușit să cucerească publicul larg, chiar dacă săracu’ Roman (sărac pe mă-sa!….) a băgat bani cu nemiluita, la un moment dat. Chelsea a cîștigat trofee cu Mourinho – alt adept al victoriilor cinice, alt antipatic. Dar nici măcar de la o vreme încoace, de cînd echipa joacă altceva, Chelsea tot n-a ajuns un club cu care să țină multă lume. E greu să explici de ce am ține cu Chelsea. Desigur, ca patrioți ai fotbalului românesc, ne putem mîndri cu faptul că, în vechime, niște reprezentanți de-ai noștri (foști mari jucători) au lucrat atît la Chelsea, cît și la Atletico. Asta a fost cîndva, demult. Acum nu mai e cazul. Acum putem zice liniștit că Atletico și Chelsea… ce să zicem? Să fie ei sănătoși! Lăsați-ne să ascultăm imnul Champions League! Respectînd datina ospeției, îi primim pînă și pe ăștia în casa noastră goală, pe National Arena. Ce căutați, măi, în munții noștri? Hai, România!
