Octavian Paler a subminat comunismul din interior, dar un interior aproape luxos, mobilat cu dare de mînă, aprovizionat de la gospodăria de partid și apreciat de vizitatorii din Comitetul Central al PCR. Prozator și eseist talentat, Paler a avut știința nuanțelor și, cu ajutorul ei, și-a adaptat culoarea politică la nevoile materiale. A știut să-și calibreze curajul pe proporțiile fricii. A construit o colaborare cu regimul care să nu bată la ochi și care să-i ofere un spațiu în care conștiința și zelul să se joace în voie.
S-a născut în 1926 în satul Lisa din județul (pe atunci) Făgăraș. Pasionat de școală, de latină, greacă veche și filozofie, a absolvit liceul în admirația profesorilor. În 1945 a început cursurile la Litere și, în același timp, la Drept. La absolvire, în 1949, Tudor Vianu vrea să-l păstreze asistent la catedra de Estetică, dar tînărul Octavian simte deja energia propagandei comuniste și alege un post la Radiodifuziunea Română.
În cumpliții ani ’50, în timp ce elita interbelică e aruncată în închisori, în timp ce chiaburii sînt judecați și împușcați pe cîmp, Octavian face programe culturale la radio. Își dozează textele și vocea așa încît să păstreze între el și dușmanii de clasă o distanță sigură și revoluționară. Partidul îl trimite corespondent Agerpres în Italia. În 1965 îl face vicepreședinte al Radiodifuziunii și Televiziunii. În 1971, cînd Ceaușescu își inaugura cultul personalității, Paler e pus redactor-șef la România liberă, iar în 1976 e numit președinte al Consiliului Ziariștilor. Lui îi aparține sintagma „Epoca de Aur“.
Paler devine oficial om politic al regimului comunist în 1974, cînd e făcut membru supleant al CC al PCR. În 1980 ajunge deputat de Vaslui în Marea Adunare Națională.
Securitatea nu se poate atinge de el, așa că Paler apare doar în documente care îi privesc pe scriitorii urmăriți. Rapoartele spun că discută cu intelectuali pe care Partidul nu-i putea suferi. Prin anii ’80, în opiniile lui politice începe să-și facă loc un soi de nemulțumire-caviar în legătură cu condițiile de muncă și viață ale poporului, dar nimic care să pună în discuție tezele oficiale. Paler locuiește într-o vilă din Cotroceni, conduce un automobil Mercedes, e plătit la nivel de ministru și are acces la cam toate înlesnirile de hrană și călătorie pe care Partidul le oferă membrilor CC. Cărțile lui sînt publicate fără restricții și au succes la public. Pe fondul unei frici generalizate, textele lui sînt văzute ca avînd conștiință și curaj, fără să atragă, însă, suspiciuni din partea cenzurii.
Dar disidența lui, atîta cîtă a fost, începe abia la pensie. În 1989, Octavian Paler semnează o scrisoare colectivă prin care se opune ca Mircea Dinescu să fie exclus din Uniunea Scriitorilor. Din august și pînă în decembrie 1989, cînd a căzut regimul comunist, Octavian Paler a fost interzis, a primit domiciliu forțat și, în acest fel, a devenit disident.
După 1990 a fost prezent în viața publică, a participat la emisiuni TV, a publicat în presa scrisă, a scos cărți. Democrația i-a agățat în piept „Steaua României“, alături de „Steaua Republicii Socialiste România“, pe care i-o dăduse comunismul. Spre finalul vieții a criticat cu înverșunare conducerea politică a țării. A încetat din viață în 2007, iar valul de regrete ce l-a condus pe ultimul drum a acoperit definitiv toate întrebările care trebuiau puse.
Cel mai mult la seria asta imi place cum se ocupa doar de cadrele sau colaboratorii dusi de mult pe lumea cealalta. Nu contest, important si asta, dar cand ma uit la securistii si loazele de securisti care ne conduc si pe care nu-i jeneaza nimeni cu o intrebare, parca prea putin ma mai intreseaza ce note semnau Paler sau Toma Caragiu.
Aceasta este rubrica noastră care se ocupă de istorie, nîcă din Academia Cațavencu. Mulți dintre cei care sunt deja personaje istorice sunt cam morți, aia e.
De securiștii actuali ne ocupăm în restul paginilor revistei.
Lasa ca e bine si asa, sa stim sa nu ne inchinam ca la icoane la unii presupusi dizidentei care au turnat sau au fost beneficiari ai comunismului.