0-0, doar, la Steaua-Dinamo, mai mare rușinea. Așa secetă n-a mai fost din secolul trecut, din 1999. Apuse sînt vremurile cînd, scăpate din dictatură, cluburile Internelor și Armatei încheiau cu 6-4 (poartă-n Casa Comună Europeană) finala Cupei României din 1990. Acum se merge pe austeritate. Nu ne mai putem permite atîtea goluri și faze ca-n nesăbuita perioadă de boom fotbalistic. Să fie doar două ocazii importante, la Chipciu. Iar dinamoviștii, dacă tot n-au contat în repriza secundă, atunci măcar să fie remarcați prin spectaculoasa prestație a galeriei. Și cam atît. E destul de puțin, subțirel, pentru eternul derby, ajuns, iată, la ediția 159, conform statisticilor.
Noi, am tot zis, nu le avem nici cu Steaua și nici cu Dinamo. Să fie la ei, urmașii urmașilor de ofițeri! Da’ chiar și-așa, ca niște civili intratabili, i-am apreciat pe marii jucători stelisto-dinamoviști. La dînșii ne gîndim, cu drag național. Ce și-or fi spus acum, la un șpriț sau o cola, după El Clasico de Romania? Că, la marele derby de pe National Arena, au fost doi căpitani stranieri ai unor echipe majoritar alogene? Să fim serioși, astea-s neaoșisme ieftine, te rîd și copiii, și juniorii! Mai degrabă, presupunem, și-or fi zis (cum zicem și noi) că nici măcar Steaua-Dinamo nu mai e ce a fost odată. Ajunși pe bancă, antrenori, puriul Rednic și tinerelul Rădoi se întrec în declarații diplomatice, deși în sinea lor – fiți convinși – se gîndesc că au prins, ca jucători, fiecare la vremea lui, niște superbe măceluri fratricide, cu goluri peste goluri. Nu ca acum, la 0-0, cînd lumea noastră tulburată ar putea trage concluzia că eternul derby Steaua-Dinamo se rezumă doar la un meci Gigi & comp. – Negoiță & comp. Bă, nu-i chiar așa.
Povestea merge mai departe. Muie Steaua, muie Dinamo!
