• După ce am primit și primii bani pentru un text publicat în Cațavencu, bani pe care, parțial, i-am transformat în țigări, am început să merg des în redacția de la Curtea Veche și să-i cunosc, încet-încet, pe toți cei care urmau să formeze, peste vreun an, redacția Academiei Cațavencu. Cumva, pentru că deja se formase nucleul viitoarei reviste, deși erau mereu mulți oameni pe care noiembrie 1991 nu i-a mai prins în redacție.
Mulți au scris în perioada aceea câteva texte, până a apărut ceva mai bun, tot în presă. Mulți au scris câteva texte și au descoperit că nu presă voiau neapărat să facă, ci alte lucruri, pentru care se pregătiseră mai temeinic. Nae Caranfil, de exemplu, scria foarte bine, amuzant, dar pentru el ăsta era mai mult un hobby. Nu știu dacă ar fi ajuns, în timp, un ziarist sau un editorialist important. Poate. Dar faptul că a ajuns unul dintre cei mai buni regizori români este de neprețuit pentru cultura română a ultimilor 32 de ani.
• Faptul că mergeam mai des în redacție îmi consuma din timpul petrecut acasă. La început încă-mi mai scriam textele pe mașina de scris a familiei, bătrâna Olivetti din 1938, care avea și diacritice românești. După o vreme, vărul mamei, Răzvan, care era student în București și se implicase în mișcarea studențească a vremii, mi-a adus una dintre mașinile de scris din zecile pe care le primiseră ca donație din străinătate. Mai mică, mai fâșneață, mai ușor de mutat de colo-colo, a devenit favorita mea. Doar că n-avea diacritice românești. Nu era o tragedie. Scriam așa, fără, și mergeam cu textele la redacție în forma asta. Așa am dat prima dată de Tina. Parte secretară, parte dactilografă și corector, Pe la ea treceau, într-o fază, toate textele dactilografiate sau scrise de mână, iar ea se asigura că pot fi trimise în tipografie. M-a certat că nu am folosit diacritice, mi-a pus ea, cu stiloul, căciulițele și virgulițele necesare și s-a declarat mulțumită. Cu timpul, când am început să scriu mai mult în redacție, scriam de mână, cu o caligrafie care și mie îmi era și-mi este deseori indescifrabilă. Așa că ajungeam inevitabil la Tina, dictându-i ce așternusem pe hârtie. Nu cred că mai existau, pe vremea aia, în redacție, alte mașini de scris, așa că Tina era singura soluție. A fost alături de noi câțiva ani buni, până când s-a pensionat, prin 1994, parcă.
• Unul dintre cei mai activi spre agitați membri ai redacției era, încă de pe atunci, Felix. Felix Anton Rizea, mai bătrân decât oricare dintre ceilalți sau doar arătând mai în vârstă. Avea ceva din Mick Jagger. Atât ridurile, cât și energia.
Într-o redacție în care cei mai mulți scriam comentarii, povești și opinii, Felix era promotorul jurnalismului de investigație. De fapt, el era singurul care scria investigații, dar asta nu-l descuraja, încercând mereu să-i atragă și pe alții înspre acest gen jurnalistic. Prima victimă i-a fost Ducu Hâncu, pe care l-a luat cu el pe teren, ca să investigheze nu mai știu ce firmă a unor foști securiști. N-a prea ieșit un articol din aia, dar a ieșit o poveste cu porți trântite în nas, cu sticle de whisky strecurate apoi pe poarta întredeschisă și cu aceleași sticle de whisky returnate subiecților. „Noi nu luăm șpagă!“
Ducu n-a apreciat prea mult partea de investigații, așa că Felix și-a mutat atenția asupra mea. Eram cel mai tânăr din redacție și, credea el, mă putea aduce pe calea cea bună. Așa că a decretat că trebuie să învăț să fac investigații. M-am eschivat, o lungă perioadă, pretextând că faptul că sunt de-abia în clasa a X-a nu-mi lasă timp să mă ocup de ceva atât de complicat. A părut să mă înțeleagă, dar, deși nu m-a luat cu el pe teren vreodată, în anii ăia, n-a ratat nici un moment în care putea să-mi povestească principiile de bază ale unei investigații jurnalistice. Principii corecte, pe care le-am găsit ulterior și în manuale, pe care el le stăpânea la perfecție, deși nu studiase formal niciodată asta. Felix era, în 1990, student întârziat la actorie, după ce studiile-i fuseseră întrerupte abrupt înainte de 1990, în urma unei povești destul de complicate.
Cma greu sa scapi neprins cand intri la institutul de teatru cu diploma de bac a altcuiva, indiferent de succesul repurtat. Dar foarte misto povestea care, probabil, va urma.