Legenda lui Corneliu Mănescu

În cazanul în care Ion Iliescu și-a fiert supa primordială a puterii sale neocomuniste s-au găsit, pe lîngă disidenți și securiști, cîteva legume ceaușiste grele, cu care dictatorul se răcise înainte de ’89. Una dintre ele a fost Corneliu Mănescu, prezentat de propaganda Frontului Salvării Naționale ca „strălucit ministru de Externe“ al anilor ’60-’70 și „dușman neîmpăcat al familiei Ceaușescu“. Sînt jumătăți de minciună și de adevăr.

Corneliu Mănescu a fost, într-adevăr, un ministru de Externe abil, care a reușit să imprime României Socialiste o anvergură diplomatică cu mult peste gabaritul ei de țară subdezvoltată, comunistă, aflată sub papucul politic al Moscovei. A făcut însă asta avînd în spate ambițiile și ghidajul lui Nicolae Ceaușescu (nu se știe încă – e un mister al istoriei – cum a izbutit cizmarul din Scornicești să joace atît de bine în politica internațională între anii 1965 și 1974, pentru ca apoi să cadă în orbire totală și definitivă.) Apoi, dușmănia lui cu Ceaușescu a început tîrziu, ca și în cazul lui Iliescu, după ce dictatorul l-a retras din funcțiile de putere și l-a lăsat în dulcea trîndăvie a sinecurilor comuniste.

Corneliu Mănescu s-a născut la Ploiești în 1916 și a intrat în partid în 1936. A fost recrutat mai devreme, în timp ce studia dreptul și științele economice la București. Se spune că înainte să obțină carnetul de membru a participat la diverse acțiuni de stradă, bazate pe fugă, bîte și pietroaie, dar a reușit să scape de arestări. Tovarășii l-au ținut departe de front, așa că, pe durata războiului, Corneliu Mănescu a scris în gazete de stînga și a lucrat la Institutul de Statistică, înconjurat de ilegaliști. Partidul avea prea mulți analfabeți și etnici străini, nu-și permitea să piardă serviciile unui tovarăș cu școală, de naționalitate română.

După ce trupele sovietice au adus stalinismul la București, partidul l-a îngropat în funcții. A fost șef al Diviziei Politice Superioare a Armatei, vicepreședinte al Comitetului de Stat al Planificării, director în Ministerul de Externe, membru al Marii Adunări Naționale, colonel, general și, din 1961, ministru de Externe. A lucrat cu Securitatea, a cooperat cu călăii, i-a lingușit pe ruși, a luat parte la execuția aripii Pauker-Luca și la cultul personalității dictatorilor Dej și Ceaușescu.

Spre deosebire de copleșitoarea majoritate a tovarășilor, Corneliu Mănescu avea o oarecare educație, vorbea acceptabil, era arătos și avea o trecere naturală la tovarășe.

În 1961 a ajuns ministru de Externe și da, în mandatul lui politica externă a României a avut o evoluție spectaculoasă, mai ales după venirea lui Ceaușescu la putere. Căci, într-adevăr, Ceaușescu i-a pilotat, pe el și pe Maurer, care era prim-ministru, prin labirintul ambițiilor și grandomaniei lui. România a ajuns să medieze în conflictul arabo-israelian izbucnit odată cu războiul din 1967. Apoi, România a negociat o vreme în conflictul din Vietnam și a fost aleasă de americani să medieze, un timp, relația cu China. În 1968, după refuzul lui Ceaușescu de a se alătura trupelor Tratatului de la Varșovia care intrau în Cehoslovacia, România a strălucit în vitrina politicii internaționale ca o vedetă în ascensiune.

Din septembrie 1967, Corneliu Mănescu a fost, pentru un an, președintele Adunării Generale a ONU, cea mai înaltă poziție diplomatică internațională deținută de un reprezentant al României după al doilea război mondial. Prezența lui acolo a contribuit, probabil, într-o oarecare măsură, la anularea deciziei lui Brejnev de a pedepsi România cu tancurile.

În 1972, însă, Ceaușescu a vrut să practice el direct sportul diplomației. Corneliu Mănescu a fost schimbat de la Externe. A rămas membru în CC, a fost trimis ambasador în Franța și, după 1982, a fost lăsat să lîncezească pe o pensie monumentală, într-o vilă cu acces la gospodăria de partid. În 1989, cînd Ceaușescu era pe ducă, a semnat și el Scrisoarea celor șase. A murit în anul 2000, învelit cu legenda nemeritată a rezistenței lui anticeaușiste.