Expansiunea extrem de rapidă a Internetului – cvasi-necunoscut marelui public acum douăzeci de ani, indispensabil chiar și în toaletele din fundul curții astăzi – ne-a dat iluzia că libertatea de expresie a ajuns, finalmente, în epoca ei de aur. Deși nu e chiar așa, în realitate. În lumea virtuală, poate, da. În realitate, în nici un caz.
Nu doar Umberto Eco
a fost necruțător cu proștii satului global care ajung să se exprime fără discernământ pe Internet. Până la el, precum și după ce el nu mai e, au mai spus-o mulți. Unii cu același nivel de expunere, alți cu notorietate mai mică. Dar Eco nu s-a ferit niciodată să scrie despre aberațiile contemporaneității, textul său despre extremismul corectitudinii politice fiind unul dintre primele ale unui mare intelectual care îndrăznea să se opună turmizării aplatizante.
Ar putea fi o binefacere că oameni fără rersursele financiare necesare tipăririi unui ziar sau unei cărți pot astăzi să-și fie propriii editori și să-și răspândească operele sau opiniile pe Internet. Ar putea fi o binefacere că se evită astfel birocrația din redacții și edituri, subiectivitatea editorilor, parti-pris-urile inerente oricărei persoane și cu atât mai mult unor organizații oarecum osificate.
Dar jurnalismul cetățenesc,
atât de lăudat cu un deceniu în urmă, s-a dovedit un eșec răsunător. În lipsa rigorii, în lipsa veniturilor și a audienței, jurnalismul cetățenesc a sucombat așa cum tinde să sucombe și jurnalismul clasic, lăsând din ce în ce mai mult spațiu divertismentului, care nu pune întrebări, nu ridică probleme. Mulți dintre ziariștii cetățenești s-au transformat în autori de advertoriale. Unii cu mai mult, alții cu mai puțin succes. E opțiunea lor și, în definitiv, de ce n-ar face-o, dacă există piață…
În schimb, cenzura cetățenească a ajuns la un nivel la care cenzura oficială nu spera vreodată să ajungă. Dacă n-au putut deveni creatori de conținut, mulți dintre proștii satului global au devenit cenzori.
Această tendință
este foarte vizibilă mai ales pe platformele de comunicare gratuite. Facebook este cel mai bun exemplu.
În foarte puține țări din lume, și nu în cele realmente democratice, Internetul a fost reglementat, controlat, cenzurat la nivel de politică statală. Dar nu mai este nevoie de intervenția statului, directă. Privații se ocupă de asta mult mai eficient, având sprijinul unor oameni care s-au transformat în cenzori fără să ceară, de cele mai multe ori, recompense de vreun fel.
Facebook este genul de platformă globală care a devenit indispensabilă celor mai mulți utilizatori zilnici de Internet. E aparent gratuită, toată lumea are un cont și e comod. Deschizi o pagină, una singură, și aștepți să-ți pice-n gură informația. Cei mai mulți utilizatori ai Facebook doar au impresia că se informează singuri, uitând că nu ei fac selecția informației pe care o citesc, ci elementele Alfa ale buclelor în care se învârt. Ei înșiși nu mai deschid singuri un site de știri, o pagină de divertisment, au renunțat și la vizitarea independetă a site-urilor de sharing video. Iau totul gata filtrat, garantat, deci, de autoritatea cuiva din grupul de amici virtuali. Astfel, devin niște cetățeni universali care, în loc să formeze un grup din ce în ce mai mare de creiere care sunt folosite individual, se bagă de bunăvoie într-o fermă de circumvoluțiuni în care se rumegă aceleași informații, se vehiculează aceleași idei, până când acestea ajung să devină adevăruri absolute.
Dar Facebook
a devenit cu adevărat indispensabil inclusiv pentru organizațiile media cu rădăcini adânci. Din cauza obiceiurilor de consum, a devenit aproape imposibil pentru presa scrisă să mai supraviețuiască fără a se folosi de acest instrument de lucru. Dacă nu-ți promovezi textele pe FB vezi, încet-încet, cum îți scade traficul. Iar ăsta este ultimul lucru pe care vrei să-l vezi atunci când e vorba despre site-ul tău. Practic, îți place sau, Facebook nu mai poate fi evitat. Iar din cauza asta credibilitatea lui crește și mai mult. Căci dacă și marile ziare amerciane și europene au pagini de FB, e clar că la mijloc e ceva serios. Doar că pe lângă paginile The Guradian, Le Monde, New York Times etc., etc., se strecoară și comisarul.ro sau alte bălării virtuale care profită de credibilizarea platformei pentru a-și răspândi minciunile, dezinformările și, în general, tot gunoiul pe care sunt capabili să-l producă.
În momentul în care,
nemaiavând încotro, intri pe Facebook, renunți, de fapt, la mare parte din libertatea de exprimare. Pentru că trebuie să te supui unor “reguli ale comunității” pe care oricum nu le citești, pentru că ești mai flămând de like-uri și share-uri decât interesat de principiile libertății. Dacă ai fi fost, ai fi aflat că orice grup organizat fie și sumar, dar organizat, îți poate băga pumnul în gură în numele acestor reguli ale comunității.
Am pățit-o recent, supus fiind atacurilor unei structuri greu de definit, dar care a reacționat violent și cenzuristic, deranjată de ceea ce am scris despre o întâmplare nefericită a învățământului românesc, o persoană care cerșește atenție cu gândul că va ajunge, cândva, să fie un actor important pe scara blocului în care locuiește. Nu e prima dată când mi se întâmplă. Am mai avut contul închis/suspendat și în urma raportărilor unor fanatici religioși, și, altă dată, în urma raportărilor făcute de către neolegionari deranjați de un articol distribuit de mine.
Nu mă victimizez. Atunci când mi-am făcut contul de Facebook am acceptat regulile acestei platforme. Deși e greu de acceptat că niște fanatici pot fi cei care își impun regulile. Și mai greu de acceptat e că oameni care își folosesc acele conturi pentru scopuri nobile suferă de același tratament. Nu doar eu am avut de suferit pentru că am pomenit numele idoliței de carton, ci mai mulți oameni. Printre ei, Nidelea Vaia Nicoleta, așa cum o știm de pe FB, care-și folosește contul pentru fundrising în numele celor ce suferă de o boală rară și nebăgată în seamă de către autorități. Asta e deja prea mult. Dacă nu poți face bine, măcar nu face rău! Dacă ești incapabil să înțelegi argumentele sau chiar și ironia, atunci mai bine nu citi. Uită-te la poze și elimină-ți în solitudine coșurile. Ce-i prea mult e prea mult.
P.S. Într-o linie pur personală, le mulțumesc tuturor celor care au scris despre întâmplarea mea și celor care și-au schimbat fotografia de profil arborând un badge cu “Je suis PAH”. Poate și asta este, pe undeva, prea mult și nemeritat. Mulțumesc.
Dom’le îmi place cam tot ce scrii, îti faci bine meseria.
… şi unde mai pui că te trezeşti că ai cont de fb fără să îți fi creeat niciodată vreunul !!!