Mihail Sadoveanu, tatăl Fraților Jderi, a cunoscut îndeaproape milităria și frontul. Cu un an înainte de ofensiva sa literară din 1904, cînd cele patru volume, publicate în rafală, au culcat la pămînt critica și au nimerit inima publicului, Sadoveanu a fost chemat la oaste. A făcut o armată grea, așa cum se făcea pe vremea aceea, cînd erai la cheremul căprarului și al rației de mămăligă, dar lungile răgazuri petrecute ca santinelă l-au ajutat, se zice, la șlefuirea operei. Poate că armata a fost imboldul care l-a făcut pe Sadoveanu să scrie mult, militărește, fără odihnă și fără înțelegere pentru cititorii săi, care n-au apucat mai niciodată să termine un roman înainte de apariția următorului.
Nimeni nu s-a îndoit, însă, că neobositul prozator avea geniu. Cărțile lui, tot mai multe și tot mai groase, făceau cozi în librării. În 1906, cînd Sadoveanu ajunsese mare atît ca scriitor, cît și ca gras, armata i-a mai oferit o ocazie. A fost mobilizat în forțele terestre și pus să-și care armamentul, ranița și pe sine însuși într-un marș nemilos, pornit din centrul Moldovei și sfîrșit în Bucovina. Sadoveanu, care cîntărea el singur cît restul plutonului, a suferit ca un martir de pe urma bătăturilor și era cît pe ce să moară sufocat cu propria respirație. Armata l-a ridicat la gradul de sublocotenent și l-a păstrat în evidențele ei pentru alte ocazii.
Iar ocaziile n-au întîrziat să se arate. În iunie și iulie 1913, în timp ce trupele române invadează miriștile bulgărești din sudul Dunării, Sadoveanu figurează ca sublocotenent în Regimentul 15 Războieni. E o campanie liniștită, de vară, fără lupte și fără împușcături, în care soldații se războiesc doar cu muștele, cu arșița și cu plictiseala. Pînă să dea piept cu holera, armata română interpretează cîntece ostășești și doarme la umbra sălciilor, în țîrîitul greierilor. Sadoveanu profită de acest război ațipit și avansează cu opera. Scrie în răcoarea dimineților, în zumzetul de prînz al tăunilor și în orăcăitul broaștelor de seară. Holera îl face să bată în retragere pînă la București, unde dă la tipar Priveliști dobrogene și Neamul Șoimăreștilor.
În iulie 1916, România își mobilizează soldații pentru un război care, în sfîrșit, trebuie luat în serios. Sadoveanu e avansat locotenent, dar pus să lupte în spatele frontului. Ființa lui monumentală – un munte de talent cu burtă – e ușor de ochit, așa că armata îl repartizează la cenzură. În iarnă, după dezastrele din Ardeal și Muntenia, Sadoveanu e repartizat în Regimentul 16 Infanterie Suceava. Fără să știe, e camarad cu tînărul Camil Petrescu, dar misiunile lor sînt diferite. Camil pleacă în prima linie, în timp ce Mihail se ocupă de propagandă. Ziarul România – organ al apărării naționale e scris de Iorga, Goga și Minulescu sub conducerea lui Sadoveanu. E o foaie care îmbărbătează soldații și populația Moldovei la fel de mult cum o fac victoriile de la Mărășești, Mărăști, Oituz. În marele război de întregire, scriitorii au arătat ce pot face cu armele lor.
Sadoveanu a scris un roman cam ne-celebru, Strada Lapusneanu.
L-am gasit pe net, promit ca-mi fac timp sa-l citesc.