Numele lui Alexandru Drăghici avea darul de a face părul măciucă în anii ’50. Dacă ar fi existat pe atunci cercetări aprofundate pe eșantionul dușmanilor poporului, s-ar fi constatat că erau prezente și alte manifestări, cum ar fi pielea de găină, transpirația rece și o irepresibilă senzație de a urina în pantaloni. Asta pentru că Drăghici, în calitate de ministru de Interne și de ministru al Securității Statului, putea aresta, tortura, întemnița în condiții de exterminare sau chiar ucide pe loc în bătaie pe oricine hotăra el că uneltește contra ideilor lui Stalin.
Pentru cineva cu patru clase primare și încă două de lăcătușerie nu era puțin lucru să ajungă peste noapte general-colonel, mai ales fără să fi făcut armata. Dar pentru că făcuse, în schimb, nouă ani și jumătate de pușcărie, partidul a considerat că lipsa de pregătire a fost recuperată cu vîrf și îndesat și că tovarășul Drăghici se califică pentru munci de răspundere. În pușcărie, înainte de a deveni, în 1937, membru al PCdR, s-a străduit, nu fără succes, să atragă asupra sa atenția tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej. Nu a fost ușor, fiindcă tovarășul aprecia mult corpul bărbierit al tînărului Nicolae Ceaușescu, dar, cu timpul, n-a zis nu unei binevenite variații. Ca fost lăcătuș, Drăghici știa cum să pună mîna pe o pilă, iar acest lucru a plăcut mult conducerii de partid întemnițate la Tîrgu Jiu. Acest ménage à trois a marcat începutul urii pasionale între Drăghici și Ceaușescu, un sentiment alimentat reciproc cu insulte, șicane și amenințări pînă în 1968, cînd nea Nicu și-a înlăturat rivalul și l-a pus președinte la un IAS.
În aprilie 1944, Alexandru Drăghici a evadat din pușcărie și a aterizat chiar în Comitetul Politic Executiv al PCdR, unde și-a început cariera de monstru stalinist. La început ca acuzator public în numele Tribunalului Poporului, apoi, după ce a fost făcut general la apelul bocancilor, ca ministru de Interne și al Securității Statului. Era înnebunit după arestările în timp de noapte, de interogatoriile cu lampa în ochi și de bătăile cu pulanul la tălpi ale miniștrilor țărăniști. Făcuse o pasiune pentru exterminarea luptătorilor pentru libertate din munți, pentru care a înființat o secțiune specială a Securității, numită Bande. Practic, toată prigoana comunistă dezlănțuită asupra politicienilor, militarilor, preoților, intelectualilor și țăranilor din vechiul regim democratic a fost dirijată și savurată de Alexandru Drăghici.
I se atribuie o anumită atitudine ostilă la adresa ocupantului sovietic, în sensul că își sfătuia ofițerii să nu mai raporteze consilierilor ruși cum bate și pe cine omoară Securitatea română. Ba se zice că îndrăznea să ia peste picior, în ședințele restrînse cu tovarășii din conducere, obsesia propagandei sovietice de a-și atribui toate invențiile lumii. Ca și în cazul lui Emil Bodnăraș, aceste legende au fost puse în circulație cu mulți ani după ce armata lui Hrușciov, care le putea suci gîtul cît ai zice pește, părăsise teritoriul țării.
Nevasta lui Drăghici era la cuțite cu nevasta lui Ceaușescu, iar certurile lor de mahala erau preluate și continuate de soți. Pînă la urmă, în 1968, cînd nea Nicu a ajuns destul de puternic, aceste certuri au fost tranșate în favoarea familiei din Scornicești. Drăghici și nevastă-sa au fost expulzați de peste tot din partid, dar Ceaușescu n-a îndrăznit să-i omoare. Avea o bănuială că, undeva, într-un loc bine ales, rivalul său pitise poveștile de amor de la Tîrgu Jiu, pentru cazul că cineva dorește să-i pună pielea pe băț.
Alexandru Drăghici a trăit o eternitate, a apucat revoluția din 1989 și a fugit în Ungaria, în mod clar ajutat de urmașii foștilor săi tovarăși securiști, care au luat asupra lor sarcina de a duce mai departe socialismul și realizările lui. A murit în pace în 1993, învelit cu amintirea sutelor de mii de oameni arestați, torturați, întemnițați și uciși.
2.315 vizualizări
