A mai trecut un Dinamo-Steaua, fie primit! Cu toate reținerile noastre față de Interne și Armată, meciul ăsta rămîne un derby, ce mai, Eternul Derby. Manevrele generalilor de dinainte de ’89 și ale șnapanilor de după, zău, nu scad deloc performanțele jucătorilor și entuziasmul oamenilor din galerie. Au făcut istorie. Fără un Dinamo-Steaua ori Steaua-Dinamo, am fi ca-n Scoția, acolo unde ăia de la Celtic așteaptă revenirea celor de la Glasgow Rangers. Cîștigarea campionatului rămîne o plăcere solitară. E prea puțin, dacă nu te bați cu dușmanul cel mai iubit.
În sensul ăsta, cel mai recent Etern Derby ni s-a părut interesant. Dinamo – cu ultrașii lui demenți, pe punctul de a întrerupe definitiv partida. Steaua – fără galerie. Ambele grupări de fani – cu boală pe conducerea celor două cluburi. Steliștii s-au manifestat prin absență desăvîrșită, iar dinamoviștii printr-o prezență la limita sinuciderii. Ciudat, destul de ciudat… Înseamnă că mareșalii dinamo-steliști ar avea ceva de învățat, dacă ar vrea, din pățaniile ofițerilor de odinioară. Poporul microbist e chitit pe Revoluție. Acum 25 de ani, sigur, erau jucători mult mai buni. Da’ nici azi, băi, patronilor, n-o să aveți echipe performante fără suporteri. Explicați, vorbiți, dialogați cu neamul, cu neamurile mai mult sau mai puțin proaste, cu cei care, din secolul trecut, știu ce înseamnă eternul derby între, să zicem, Andone și Lăcătuș. Altfel, veți juca doar voi între voi, acționari între acționari. Iar despre ASA vom mai vorbi, asta e.
Pe scurt, legat de subiect, cu speranță, fără fanatism: hai Rapidul!
