Între proștii violenți care au condus Partidul Comunist prin furtuna istoriei, au existat pe ici, pe colo și inși ceva mai moderați și mai citiți, care au avut capacitatea să ofere crimelor și minciunii o nuanță mai stinsă. Paul Niculescu-Mizil a fost unul dintre acești puțini. A cîntat cu un semiton mai jos, a învelit nenorocirea în cuvinte mai blînde și a aplaudat ceva mai apatic bestiile de la prezidiu. A făcut asta fiindcă el însuși a făcut parte din prezidiu și fiindcă, în adîncul sufletului său stalinist, credea sincer în cumpătarea lui Lenin.
Paul Niculescu-Mizil s-a născut în 1923 în satul Podari din județul Dolj, în familia unui militant socialist. A crescut printre învățăturile lui Marx, s-a jucat cu scrisorile lui Engels, le-a pus mustăți lui Troțki, Zinoviev și Buharin într-o epocă în care Stalin le punea un glonț în ceafă. Comunismul i s-a cuibărit în inimă încă de pe vremea liceului, iar după terminarea școlii militare și a Academiei Comerciale și Industriale, l-a împins în brațele Partidului. Se zice că acele brațe erau, de fapt, ale lui Leonte Răutu, satrapul secției de propagandă, un tovarăș format la vechea școală erotică din pușcării, fondată de Gheorghiu-Dej. De fapt, Mizil a reușit pînă la urmă să se facă remarcat de însuși Dej, iar atunci se zice că a fost împins cu adevărat de la spate.
Cu două-trei degete deasupra aparatcicilor din generația sa, Mizil a făcut impresie prin ușurința de a înfiera burghezia și chiaburimea, prin fraza sa ucigașă, dar dulce în același timp, prin furia reținută cu care îi trimitea la canal, la pușcărie și la moarte pe sugătorii de sînge al poporului.
La începutul anilor ’50 i se dă pe mînă școala de partid „Ștefan Gheorghiu“ și Institutul de Istorie a Partidului Muncitoresc Român. Pe toată durata deceniului șase, Mizil ia parte la cele mai feroce acțiuni de înfierare și acuzare publică. Vorbele lui scuipate în obrazul bandiților sînt îndulcite cu pasaje din Karl Marx, dar asta le face cu atît mai credibile.
În 1956, încîntat de felul în care Mizil îi rade pe chiaburii care nu vor la colectiv, Dej îl numește șeful secției de propagandă și agitație a Comitetului Central și îi dă ca sarcină cultul personalității. E primul exercițiu de grandomanie la vîrful partidului după eliminarea grupării Pauker. Mizil își pune la lucru meșteșugul și îi umflă bucile fostului ceferist cu un jet vîrtos de laude fierbinți, care îi trezește fiorii erosului tovărășesc din pușcăria Tîrgu Jiu.
Cultul personalității era și ambiția lui Nicolae Ceaușescu. După ce îl moștenește pe Dej, tînărul criminal de la colectivizare îl angajează pe Mizil pentru același proiect. Îl face secretar al CC însărcinat cu propaganda și ideologia, membru al Comitetului Politic Executiv și apoi membru al prezidiului permanent al CPEx. Se poate spune că în acea perioadă se îndrăgostește, pur și simplu, de felul în care Mizil îi clădește statura de cîrmaci și geniu al Carpaților. Îl va ține aproape pînă la moarte, dar pînă atunci îl face ministru al Educației, al Finanțelor, viceprim-ministru și președinte la Centrocoop.
Paul Niculescu-Mizil a luat parte la toate represiunile ordonate de Ceaușescu împotriva mișcărilor de rezistență, începînd cu greva minerilor din 1977 și torturarea lui Paul Goma și continuînd cu revolta muncitorilor din Brașov din 1987. La începutul evenimentelor din decembrie ’89, Paul Niculescu-Mizil a lucrat alături de Ceaușescu la reprimarea manifestanților. Apoi, Ion Iliescu l-a băgat în conducerea FSN. Pînă la urmă a fost silit să-l scoată și să-l bage trei ani și ceva la pușcărie.
Paul Niculescu-Mizil a murit în 2008, ducînd cu el în mormînt o stivă de decorații și de convingeri comuniste.
Bine ca macar Iliescu l-a Mizilit.
Nu doar ca a facut el rau tarii, grav e ca ni l-a lasat pe cap si pe fi-su, Serghei, adoptat ce-i drept.