Marile caractere ale Bisericii Ortodoxe Române nu s-au format doar prin turnarea aproapelui la Securitate, ci și prin luarea în derîdere a reținerii trupești. Arhiepiscopul Epifanie Norocel le-a cultivat pe amîndouă, iar caracterul lui s-a întărit de două ori, ca fierul, atît la Securitate, cît și între fustele credincioaselor din parohie. Numele lui bisericesc, Epifanie, care amintește de arătarea dumnezeiască, vorbește pe șleau despre alte arătări, și anume ale burții, ale bucilor și, mai cu seamă, ale podoabelor bărbătești, în locuri pline de sfințenie, cum ar fi altarul, strana și chiar dedesubtul sutanei de spovedanie.
Poftele lui Norocel s-au dat l-a iveală odată cu prima tinerețe de seminarist. Pe atunci, prin anii ’50, colegii s-au întrecut să-l pîrască la direcțiune pentru aprigele lui lupte nocturne cu propriul mădular. Se zice că Norocel nu izbutea să-și astîmpere cele două mîini nici măcar în timpul slujbei și umbla pe coridoare ca Priap, împungînd aerul sfînt cu movila pantalonilor săi triști, pătați de stropii credinței.
Toate notele informative date de preoții profesori despre el se refereau la nestăpînita lui dragoste de sine. Era clar că Norocel se topește de dorul preacurviei, așa că Securitatea avea cu ce să-l momească. I-a oferit, așadar, o slujbă mai presus de cele bisericești. L-a trimis să-l studieze pe Dumnezeu în URSS, la Academia duhovnicească de la Zagorsk.
Din relatările fostului episcop Adrian Hrițcu, Norocel, care pe atunci avea numele de botez Gavril, a studiat prea puțin teologia, fiind ocupat cu deprinderea tehnicilor de spionaj, criptografie și interogatoriu sub îndrumarea preoților KGB. Iar în scurtele permisii de după instrucție, Norocel făcea culcaturi și tîrîșuri cu soțiile eroilor sovietici morți în război, ca să-și pună la punct tragerea de limbă și sugerea de informații.
Întors în țară, s-a bucurat de o carieră modestă, dar stabilă, sprijinită constant de ofițerii coordonatori: stareț al Mănăstirii Neamț, episcop al Tomisului și Dunării de Jos și episcop al Buzăului. Informările trimise către ofițerii de Securitate erau diverse și mulțumitoare, mai ales că Norocel știa să pătrundă nu numai în sufletul enoriașilor, ci și în trupul enoriașelor. Potrivit unor mărturii din epocă, episcopul priapic a fost văzut în dese rînduri despuiat, tămăduind o roabă a lui Dumnezeu rezemată de catapeteasmă, sfințind casa unei văduve așezat de-a-ncălarelea pe dînsa, ori scoțînd diavolii dintr-o nevastă și îndesînd apoi, în locul rămas gol, vîrtoasa binecuvîntare a lujerului preoțesc. Aceste fapte i-au pus în umbră reputația de turnător și i-au clădit o faimă de destrăbălat, apreciată de creștinii Buzăului și Vrancei. De altfel, în decembrie 1989, Securitatea i-a ars dosarul.
Cu toate astea, a existat o revoltă împotriva colaborării lui cu Securitatea. În martie 1990, Centrul Eparhial Buzău a adunat toți preoții din județ și a votat demiterea episcopului Norocel. În locul lui a fost adus episcopul vicar Gherasim Cocoșel. Dar Cocoșel s-a dovedit mai securist ca Norocel. Centrul Eparhial a aflat că înlocuise o persoană de sprijin a Securității cu un informator care făcuse poliție politică. Așa că Norocel a fost repus în funcție și apoi avansat de Sfîntul Sinod arhiepiscop al Buzăului și Vrancei.
A murit în 2013, jelit și blestemat de multe guri asupra cărora și-a revărsat preaplinul nestăpînit al credinței.
Cand securistii ortodocsi se cheama bobocel si nebunel…
Si dau si din patrunjel
ce sa mai vrei de la el?
Sa scrie un biletel!