În 1916, cu doar cîteva săptămîni înainte ca armata română să atace posturile de grăniceri de la Predeal și Turnu Roșu și să intre astfel în primul război mondial, Ion Ionescu Quintus, tatăl viitorului Mircea, își concepea fiul la București, cu participarea frumoasei sale neveste, Maria Naumescu. Odată efortul încheiat, cînd primele semne ale sarcinii au devenit vizibile, familia Ionescu Quintus și-a încărcat averea în tren și s-a refugiat în Rusia țaristă. Începuse retragerea armatei române spre Moldova, iar Bucureștiul urma să cadă în mîinile trupelor germane, bulgare și turce.
Mircea Ionescu Quintus s-a născut în martie 1917 la Herson, pe malul fluviului Nistru, la adăpost de ravagiile războiului, ale tifosului și ale gripei spaniole. Cînd pacea și apoi Marea Unire s-au înstăpînit peste întreaga națiune, Ion Ionescu Quintus și-a adus familia la Ploiești și a instalat-o într-o locuință decentă, de liberal înstărit, viitor primar și de nouă ori deputat.
Mircea a făcut liceul la Ploiești și apoi Facultatea de Drept la București. După licență, în 1938, s-a făcut avocat. În PNL a intrat devreme, încă de pe timpul studenției, și a activat cu modestie în rîndul tineretului liberal. A rezistat tentației de a deveni arhanghel și martir al Mișcării Legionare doar fiindcă doi politicieni bătrîni, Nicolae Iorga și Gheorghe Tătărăscu, l-au tras de mînecă. În rest, pînă să fie mobilizat pe front, Mircea a reprezentat la bară penali din tot spectrul politic.
Între 1941 și 1945 a luptat în al doilea război mondial. Întîi împotriva rușilor, apoi, cu armele întoarse, împotriva nemților. A fost la Cotul Donului și în Munții Tatra. A supraviețuit și a revenit în țară fără nici o zgîrietură. Numai că aici îl așteptau comuniștii. Ca fost tînăr liberal devenise automat dușman al poporului, așa că a fost umflat într-o noapte și băgat la pușcărie în Ploiești. După cîteva luni, la începutul anilor ’50, a fost internat în lagărul de muncă de la Canal.
La eliberare, în 1954, Mircea Ionescu Quintus a fost racolat de Securitate, deși are mai mult sens să spui că a continuat legăturile cu organele în libertate. Era, într-un fel, opțiunea corectă, fiindcă lupta de rezistență devenise absurdă prin inutilitatea ei, iar perspectiva întoarcerii în lagăre și pușcării, mai ales la treizeci și ceva de ani, era de nesuportat. Condiția ar fi fost ca informările să fie inofensive, iar colegii turnați la Securitate să nu aibă de suferit.
Dar Mircea se pare că a lucrat destul de des la standardele poliției politice. Altminteri, cariera lui de jurist de provincie și epigramist la Urzica n-ar fi curs atît de liniștită.
După 1990, cînd liberalii își căutau însetați originile, Mircea Ionescu Quintus a ieșit la iveală cu o aură de rezistent. Să-și fi mărturisit păcatele de turnător ar fi fost o încununare a destinului său de vocație mică. Dar n-a făcut-o. A preferat să se dea luptător cu regimul comunist pe care îl servise cu mii de turnătorii (dintre care 188 documentate), timp de 25 de ani.
Mircea Ionescu Quintus a fost deputat și senator, ministru al Justiției, președinte al PNL și președinte de onoare al PNL pînă la moarte. Cînd CNSAS l-a deconspirat, a negat și s-a încurcat în declarații. A cîștigat în Justiție, printr-o manevră de procedură, respingerea acuzației de poliție politică. E al treilea turnător major al PNL, după Dan Amedeo Lăzărescu și Constantin Bălăceanu Stolnici. A trăit o sută de ani, iar acum își doarme somnul de veci atîrnat pe peretele de onoare al PNL.
Herson este un port pe malul Niprului.