Un comisar acuză, omoară și intră la pușcărie

Comisarii Miclovan și Moldovan, interpretați de nemuritorul Sergiu Nicolaescu, sînt umbra unui comisar real, care a împușcat de zece ori mai mulți oameni decît toți trei la un loc. Eugen Alimănescu a fost un nebun cu talent criminal înnăscut, nimerit într-o epocă a împușcăturilor. A văzut lumina zilei în 1916, la Slatina, într-o familie de funcționari. Chiar dacă absolvit o școală de contabilitate, educația sa elementară s-a realizat pe maidane și în depouri, unde bandele de infractori minori își făceau veacul. La insistențele tatălui, s-a angajat contabil la o societate prosperă din București, pe care a jefuit-o încă de la început. Bucureștiul i-a deschis perspective largi de pradă. Deși tînăr, Eugen nu și-a pierdut vremea cu ucenicia, ci și-a format propria echipă de spărgători și a început să opereze pe teritoriile bandelor mature. A fost implicat în schimburi de focuri, a dus războaie de cartier cu găinarii mari și mici și a dobîndit o faimă de ucigaș neînfricat. Nu cunoștea șovăiala și nu rata niciodată o ocazie de a trage. Împușca în dreapta și în stînga, în față și în spate, împușca tot ce mișcă și tot ce se tîrăște, ca un duh al prafului de pușcă. Cînd Poliția mai avea puțin să-l înhațe, s-a înrolat în armată și a fost trimis pe front în URSS. Acolo s-a distins în luptă și a primit „Virtutea Militară“. Cînd s-a întors din război, bandele se înmulțiseră atît de tare în București, încît Eugen Alimănescu s-a hotărît să elimine concurența într-un mod ingenios: s-a angajat la Poliție.

Pentru scurtă vreme a devenit comisarii Miclovan și Moldovan. Experiența lui de dur și de bun cunoscător al bandelor, combinată cu insigna și mitraliera de om al legii, au făcut ravagii. Împușca pur și simplu prizonierii, înconjura gangsterii și-i provoca să tragă fără să le dea vreo șansă să scape vii. Nu numai pentru a scăpa Capitala de hoți, ci și pentru a le putea confisca prada și teritoriile, pe care le dădea în administrarea oamenilor lui. Presa anilor ’45-’48, care trecea odată cu țara de la capitalism la comunism, îi ridica faptele în slăvi. Alimănescu era descris ca erou, omul care curăță Bucureștiul de criminali. Toată lumea era încîntată că nu rămîne nici un bandit în viață, fără să știe că cei mai mulți s-ar fi predat. Alimănescu a fost făcut membru PCR și înaintat la gradul de comisar. Ca să nu poată fi controlat, și-a făcut propria brigadă mobilă. Cu ea a ras toate bandele din București despre al căror patrimoniu nu s-a mai aflat nimic. Poate că anumite ziare ar fi scris despre mașinile și costumele scumpe ale comisarului, despre banchetele și femeile lui, despre șampanie și limuzine, dar au dorit să evite soarta bandiților secerați la foc automat.

Văzînd rîvna și eficiența comisarului Moldovan, Securitatea l-a folosit împotriva grupurilor de rezistență din munți. Aici, Sergiu Nicolaescu și-a retras personajul din scenariu și l-a lăsat doar pe Alimănescu să se ocupe de crime. Și Alimănescu s-a ocupat, în stilul lui decisiv, cu mitraliera, omorînd sute de partizani. Numai că ritmul lui de tragere a început să-i îngrijoreze pe șefii cei mari din partid. Comisarul, ajuns între timp maior de Securitate, a fost arestat și băgat în pușcăria de drept comun de la Midia pentru fraudă. Ca să nu fie lichidat de borfașii pe care-i trădase și cărora le lichidase rudele și camarazii, a fost mutat la Canal. Și aici s-a făcut util. Securitatea îi voia morți și pe luptătorii din rezistență care fuseseră condamnați la închisoare, așa că s-a ocupat de ei prizonierul Alimănescu. A fost eliberat, apoi arestat din nou. Cu ocazia transportului de la București la Zimnicea, pe la jumătatea anului 1953, Alimănescu a primit ceea ce le oferise și el, în trecut, prizonierilor lui: o rafală completă sub pretextul tentativei de evadare.