Lupta românilor ardeleni cu evenimentele anului 1848 nu a însemnat doar fuga moților după unguri și fuga ungurilor după moți. La umbra violenței a stat știința de carte. Printre gloanțe și spînzurători, printre decapitări și sate făcute scrum, cultura a știut să-și strecoare discursul rațional și să întărîte mulțimile pe linia ființei naționale care, ciupită de evenimente ca o coardă de chitară, a putut vibra la unison cu istoria.
Înțeleptul revoluției din Transilvania a fost un om mărunțel, îmbrăcat în popă, cu barbă de Schnauzer și ochi de huhurez, un om pe care azi l-ai lua drept lumbersexual pitic, dar a cărui minte a avut puterea intelectuală a șase mii de hipsteri.
Timotei Cipariu s-a născut în 1805, în Alba, și a arătat o precocitate care era cît pe ce să-i deschidă o carieră la circ. La șase ani vorbea maghiara, germana și latina, și putea extrage rădăcina pătrată din numere mai mari decît morcovii pe care-i extrăgea bunica lui din grădină. A fost lingvist, pedagog, istoric, orientalist, teolog, filozof, politician, jurnalist și revoluționar, una din mințile strălucite de la periferia lumii civilizate, un mic monstru cultural înzestrat cu energia unei întregi universități.
A fost membru fondator al Academiei Române și a o sută de alte instituții publice care încă nu existau în acea epocă acoperită de păduri de conifere și noroaie. Pe lîngă maghiară, germană, latină și română, mai vorbea greaca, araba, siriaca, ebraica, franceza, italiana, engleza, turca, spaniola și persana. Cînd a murit, la 82 de ani, învăța sanscrita, rusa, portugheza și începuse s-o rupă binișor pe japoneză.
A scris mai mult decît se scria pe atunci într-un mic stat balcanic, a tradus cît toate mînăstirile românești la un loc, a publicat idei, proclamații și tratate pînă cînd a fost întrerupt de preotul chemat să-i oficieze înmormîntarea. Lingvistica și filologia română îi datorează cam tot atît cît Grecia le datorează nemților.
Marea Adunare de la Blaj din 5 mai 1848 l-a ales secretar cu atîta entuziasm, încît căciulile aruncate în sus au doborît un stol de gîște. La rugămintea Crăișorului, a mers la Viena și i-a înfățișat împăratului, într-o germană curgătoare, împănată cu citate latinești, dorințele fierbinți ale Ardealului. Tot el a venit cu ideea ca, pînă cînd s-o urni armata imperială, moții să pună mîna pe par și să taie puțin din avîntul și din gîturile revoluționarilor maghiari.
Cînd fumul revoluției s-a risipit, iar ungurii și românii s-au putut omorî din nou doar pentru motive gospodărești, Timotei Cipariu s-a bătut, la Viena și la Sibiu, ca deputat, pentru drepturile gintei latine, pusă de grofi la munci năpraznice.
În 1887, pe cînd încerca să ridice la pătrat, cu mîinile goale, un număr de nouă cifre, inima i-a cedat și savantul s-a prăbușit în abisul legendei sale.
Excelent articol !!!! de istorie !!!!