Fără să facă o singură zi de armată, Nicolae Pleșiță a ajuns general-locotenent și șeful celor mai cumplite direcții ale Securității Statului. Norocul lui a început în 1948, cînd partidul a înființat Direcția Generală a Securității Poporului, dar nu avea destule cadre. Pleșiță era pe atunci muncitor la fabrica de cherestea din Moroieni, dar avusese prevederea de a se înscrie în partid.
Odată angajat cu salariu la Securitate, a primit gradul de plutonier, haine, șapcă, cizme și un ciomag ghintuit. Anii care au urmat l-au ajutat să înțeleagă limitele anatomiei și suferinței umane în lungi ședințe de tortură cu dușmanii poporului. În hrubele de interogatoriu, pline de igrasie și ger, la adăpostul întunericului sfîșiat de lampa ațintită pe fața bandiților, Nicolae Pleșiță și-a folosit pumnii și ciomagul ca să urce din grad în grad, lichidînd țărani, preoți, ofițeri și generali, oameni politici, intelectuali, luptători pentru libertate, studenți și elemente burghezo-moșierești care n-au apucat să fugă din țară. O cruzime de animal, consemnată în rapoartele superiorilor săi și în memoria vieților pierdute, l-a adus în atenția șefilor de partid.
La sfîrșitul anilor ’50, Pleșiță se remarcă în operațiunile de lichidare a rezistenței din munți. Fără instrucție militară și fără cunoștințe de luptă tactică, el înconjoară satele, arestează sătenii, torturează și împușcă rudele celor ascunși. Stoarce informații cu pistolul la tîmplă și trage fără somație în tot ce mișcă în păduri. În 1958 e decorat cu „Steaua RPR“ și trimis în URSS pentru un curs de rafinare operativă la Universitatea Marxist-Leninistă. Pînă la acel moment, Pleșiță operase ca șef al Regionalelor de Securitate din Arad, Vîlcea, Pitești și București. În 1961 e colonel, iar în 1967 general.
Pus peste Securitatea din Cluj, își comandă o diplomă de la Universitatea „Babeș-Bolyai“, Facultatea de Istorie. Zelul său universitar și priceperea de a zdrobi maxilare și membre îl aduc la București. Urcă în ierarhia Ministerului de Interne, primește sarcini și funcții tot mai importante în domeniul informațiilor.
1977 e un an cu multe provocări. E avansat general-locotenent, primește ordin să reprime protestele minerilor din Valea Jiului și să-i frîngă oasele disidentului Paul Goma. Îi ies aproape toate proiectele întemeiate pe bătaie, interogatorii și tortură, mai puțin intimidarea lui Goma, care e susținut puternic de Europa Liberă și de Vocea Americii. Pleșiță nu-l poate ucide, așa că e nevoit să-l trimită cu pașaport la Paris și să îndure succesul răsunător al cărții Le tremblement des hommes, publicată la o mare editură franceză.
În 1980 e pus șef al Centrului de Informații Externe (CIE) și, la sugestia lui Nicolae Ceaușescu, îl angajează pe marele terorist Carlos Șacalul. Carlos pune o bombă de fabricație românească la sediul din München al postului de radio Europa Liberă. Bomba, care înglobează toate defectele industriei socialiste, rănește patru angajați, doi locatari din blocul alăturat și sparge toate geamurile de pe stradă, dar nu reușește să omoare pe nimeni. Pleșiță începe să întrezărească dizgrația.
Spre norocul lui, în 1984 e destituit din toate funcțiile periculoase din Departamentul Securității Statului și e marginalizat la școala de perfecționare a cadrelor de rezervă de la Grădiște. Acolo îl găsesc evenimentele din ’89 și așa scapă de pușcărie. În 1997 e inculpat pentru organizarea atentatului terorist de la München, dar încet-încet procesul se împotmolește în rețeaua de protecție a foștilor subordonați din Ministerul Justiției. În 2009 e scos de sub acuzare și moare în urma unui atac cerebral, lăsînd în urmă un maldăr de medalii primite pentru meritele sale de măcelar.
22 de vizualizări
