Lunga și fioroasa istorie a Securității a cunoscut un singur caz de aspirant entuziast la colaborare pe care a trebuit să-l refuze în mod repetat. Corneliu Vadim Tudor a bătut zadarnic, aproape două decenii, la porțile angajamentului scris. A închinat ode partidului, a dedicat volume întregi familiei dictatoare, s-a oferit să demaște dușmanii poporului și ai socialismului, însă organele au zis nu. În viziunea lor, Vadim era „un element ușuratic, cu tendință de lăudăroșenie, iar în relațiile cu colegii săi adoptă o atitudine de îngîmfare, aroganță și lipsă de tact“.
Corneliu Vadim Tudor s-a născut în cartierul bucureștean Rahova, în 1949, într-o familie cu cinci copii, cu un tată croitor și o mamă casnică. În anii ’50-’60 a cunoscut îndeaproape sărăcia leninistă și inegalitatea socială pe care se clădea comunismul românesc. A înțeles repede că originea lui sănătoasă nu-i oferea șansele despre care vorbeau Marx, Engels și Gheorghiu-Dej, așa că s-a pus serios pe învățătură. A terminat Liceul „Mihai Eminescu“, a reușit la Facultatea de Filozofie și a obținut o diplomă de sociolog. Anul următor era deja angajat în presa comunistă. Era culoarul pe care putea înainta. Odele avîntate, pupincurismul liric și în proză, ditirambii nebuni dedicați partidului erau trepte pe care un tînăr dornic de parvenire putea urca rapid. Și Vadim și-a început urcușul.
Numai că ucenicul vibrant și ambițios avea o problemă de temperament. Era ager și bun de gură, e adevărat, cunoștea pe dinafară anii de naștere ai voievozilor români și putea scoate imediat din pălărie citate din oameni celebri, dar, așa cum îl caracterizau organele, „își supraevalua rolul în activitatea de presă desfășurată pe lîngă conducerea superioară de partid“. Suferea necontenit de grandomanie. Ajutat, firește, și de fizicul înalt, cu tendințe premature de rotunjire, Vadim avea obiceiul de a-i privi pe toți de sus, de a li se adresa cu aroganță și de a prăbuși, prin vorbe, întreaga lume la picioarele lui. Eugen Barbu însuși, impresarul său politic, literar și de moravuri, îl căinează: „Păcat că e un băiat extraordinar, însă nu-și controlează adrenalina“.
Conu’ Jean nu se sfiește, cu toate astea, să se folosească de această adrenalină. La semnalul lui, Vadim îi împroașcă pe dușmanii maestrului și dă de pămînt cu oricine îndrăznește să tulbure liniștea din redacția revistei Săptămîna. Mai mult, cînd bătrînului Barbu i se face de relații neprincipiale, Vadim îl servește cu minore din colecția restaurantului Pescăruș.
Poezia de avînt istoric dedicată conducătorului suprem era în anii ’80 cea mai scurtă scară a trubadurilor. Vadim a scos un teanc de volume de gen, fără însă să obțină saltul la care visa. A scris scenarii de film, piese de teatru, critică literară, dar nici criticii, nici Tovarășul și nici măcar Securitatea nu păreau să-i aprecieze hărnicia și devotamentul.
Așa că Vadim Tudor trăia din bișniță și relații. Se gudura pe lîngă prim-secretari și șefi de consilii județene ca să obțină favoruri bune de vîndut mai departe. O aprobare de Dacie sau de televizor color, o încadrare în muncă sau repartizarea unei locuințe cîntăreau o avere. Organele îl studiază și ajung la concluzia că„este un element mercantil, folosind orice prilej pentru a se deplasa în străinătate cu echipe de fotbal, în scopul achiziționării de aparate și casete video, inclusiv valută procurată ilegal, unele dintre acestea comercializîndu-le ulterior. La fiecare deplasare are un cîștig între 200 și 300 mii lei“.
(va urma)
Un caz de utilitate dovedit al dosarelor de urmarire informativa. „Viata altora” ,ce mai…