În care aflăm cum colaborează exe-geții cu japonezii.
Toți membrii echipei lui Jeremy Clarkson erau aliniați cu fața la perete, în camera de gardă a Subfăgărășanului. Aveau mâinile legate la spate cu sfori trainice, din cânepă, iar în gură le fuseseră îndesate, cam fără milă, călușuri făcute din lână de oaie, toarsă și împletită de către fete virgine din neamul exe-geților.
Doar Jeremy era liber și se întreținea, destul de amical, cu Biciclis și Blegissa, cei doi exe-geți care păzeau Subfăgărășanul.
– Mai unge o felie, nu fi chitră! îl rugă Clarkson pe Blegissa.
Cei trei mâncau pateu de mânz și barză, o delicatesă vândută în toată lumea subterană sub marca Dacia Apulensis. De pe ștergarul așezat între cei trei nu puteau lipsi brânza, pastrama de mânz și omleta din ouă de barză.
– Ia spune-mi, vrednice Biciclis, reveni Clarkson, toți vitejii exe-geți mănâncă atât de bine?
– Nu, Jeremy, asta e mâncarea soldatului de rând. Rația zilnică, atunci când suntem în misiune de pază și patrulare. Când plecăm la luptă, primim ciolan de zimbru cu fasole, că așa-i tradiția, ciorbiță și plăcințele cu foi de viță-de-vie tocată mărunt, aromată cu ștevie și rubarbă albastră. Dar masa exe-getului de rând este bogată, îmbelșugată. Ne cultivăm singuri toate plantele de care avem nevoie, ne creștem singuri animalele și păsările, deci nu mai stăm la mâna supermarket-urilor.
– Iartă-mă, Biciclis, dar plăcintă cu foi de viță tocată? Asta nu afectează producția de struguri și, implicit, de vin?
– Ce este acela vin?
– O băutură care se face din struguri. Se storc strugurii, se lasă la fermentat, se decantează, după care vin niște chimiști, bagă niște substanțe și gata, ai butoaiele pline cu vin.
– Nu bem noi așa ceva.
– Da’ ce beți?
– Lapte, apică și Frutti Fresh.
– Alcool, nimic?
– Nu, că nu rezistăm la băutură. Ne facem praf și începem să ne batem între noi. Pe vremuri, am citit și eu, se mai consuma. Dar măcar atunci trăiam la suprafață. Când ne rupea băutura, luam armele și plecam peste vecinii din satul cel mai apropiat. Acum, cel mai apropiat sat e la 40 de kilometri. Ia încearcă și tu să mergi în patru labe 40 de kilometri…
Discuția fu întreruptă de intrarea în cameră a unui copil, cu părul vâlvoi, care se și repezi, imediat, să-i miroasă pe membrii echipei de filmare. Trecu pe lângă toți, îi mirosi atent, după care veni și-l mirosi și pe Clarkson. Dădu dezamăgit din cap și din părul vâlvoi, și ieși din cameră la fel de brusc precum intrase.
– What the fuck was asta?
– Ăsta e Murgu, răspunse Blegissa. Are patru ani și ne ajută să aflăm dacă cei care intră pe Subfăgărășan sunt prieteni sau dușmani. Dacă sunt dușmani, Murgu mușcă din ei. S-au scris și cântece despre el: „Murgu cel de patru ani / Care mușcă din dușmani“… Biciclis, eliberează-i! Sunt prieteni. Iar mata, domnu’ Clarkson, poți, în sfârșit, să te așezi.
Jeremy, obosit, se lăsă aproape să cadă pe podea. Dar sări rapid înapoi. Se uită în spate, acolo de unde venise durerea ascuțită, și văzu trei scobitori metalice.
– Da’ astea what the fuck sunt?
– Sulițe, se grăbi să spună Biciclis.
– Sulițe?
– Da, un mijloc de comunicare străvechi. Când vrem să vorbim cu Zamolxis, ne aruncăm în ele.
– Sulițe? Dar n-ar trebui să fie mai mari?
– Avantajul miniaturizării, explică, doct, Blegissa. Colaborăm cu japonezii de câteva sute de ani. Sulițele noastre tradiționale erau mari, într-adevăr, dar se mai răneau oamenii, mai mureau când se aruncau în ele și n-apucau să ne transmită ce zice Zamolxis.
– Aha.
Marfa povestea, mestesugite vorbele. Multam de /pentru amuzament.