Nu demult, Nicolae Manolescu a intrat într-o violentă coliziune cu tinerii critici, învinuindu-i de stîngism, comunism și uitare. Mi-am zis: „Ce tare e Niki, cum ține el steagul anticomunismului atît de sus!”. Toate ca toate, dar editorialistul României literare nu poate fi bănuit nici de strîmbe, nici de colaboraționism, cum încearcă să-i pună în cîrcă dujmanii. Da, dar… Păi, pe 20 iunie, revista îi alocă patru pagini mari și late fostului ideolog și răsfățat al PCR, autorului „tezelor de la Mangalia”, promotorului protocronismului, șeful șefilor, Dumitru Popescu, zis și Dumnezeu.
Ia să citim, mi-am zis, că dă Niki lovitura. Stai să vezi ce scoate de la haznaua aia de om, căcănarul cu benghi în frunte. Să te ții dezvăluiri, intrigi și cabale (aici îl plagiez pe Manolescu)! Să te ții conspirație a imbecililor de partid, hai, tiptil, în cabinetele unu și doi. Pentru cine nu știe, Dumitru Popescu a tăiat și a spînzurat în cultura română douăzeci de ani. El l-a îndrumat și lins în cur pe Ceaușescu, primind, în schimb, drept de viață și moarte asupra feudei. Așteptam o mărturie, un crîmpei de viață secretă. Ei aș, de unde? Bătrînul căcănar tot la rahat trage. Pe patru pagini, Dumitrul nostru ne trage pumni și palme, demontînd prejudecățile. Tot ce s-a făcut s-a făcut bine. Pe aceleași foi întristate (cum ar fi zis Traian T. Coșovei), ideologul înalță ode sistemului, veștejește Occidentul, efleurează bucile lu’ Împușcatu’ și demonstrează că am fost niște dobitoci:
“[…] Ce au aspirat toți aceștia să aibă după închiderea mormîntului? Libertate cît cuprinde, munți de carne, căldură în case iarna «să caști din gură», arte deasupra gustului muncitoresc precar, sîngele celor ce le luaseră averile, ca și averile înseși. Se mai spera și într-o viață relaxată, fără atîta disciplină și muncă, fără programe, obiective, plus un portofel mai plin.
Firește, cu noi, românii, în principal cu răzvrătitul și ereticul Nicolae Ceaușescu, URSS avea o răfuială veche de două decenii și jumătate. ș…ț
Privind lucrurile în această lumină, stilul pamfletar-trivial în care este creionat în continuare portretul fostului regim comunist, îngropat în țările est-europene, se dovedește nu numai caduc, ci lipsit de valoare istorică. […]
Pare straniu cum unii nu înțeleg (sau doar se prefac) nevoia de a-l apăra atunci pe N.C. de o primejdie letală, făcînd zid în jurul lui, omagiindu-l pentru felul cum se dedica țării pe urmele unor mari înaintași. Congresul al X-lea, cînd s-au pronunțat aceste pledoarii, avea loc la numai un an de la teribila confruntare și țara, PCR, Ceaușescu se găseau sub cea mai dură presiune (ideologică, politică, economică și militară) și amenințare sovietică. (Documentele care atestă această stare de lucruri se află la dispoziția oricui, în volumele aflate încă în librării, ale istoricului american Larry L. Watts.) Tactica respectivă a folosit temporar, prelungindu-i lui Nicolae Ceaușescu viața cu 20 de ani, dar deznodămîntul a fost tot cel de care ne temusem atunci (atît pentru el, cît și pentru ceilalți).”
Textul e atît de pe față, că pînă și tinerii stîngiști s-au simțit loviți în plin. Dumitru Popescu-Dumnezeu le-a ocupat toată parcarea, pe stînga, cu o limuzină de căcat.
