Urăsc Praga diurnă. E forfotitoare, arogantă, călcătoare pe picioare și nesimțită la prețuri, ca orice capitală turistică ce-și știe reputația bine consolidată: ai sau n-ai grijă de turiști, le oferi sau nu le oferi servicii de calitate, ei tot vin, ca oile („Cum, fată, n-ai văzut Praga? Vaaai!”). Nu găsesc acum nici o altă comparație mai bună decât aia cu litoralul românesc, care n-are nici cel mai mic interes să se reinventeze; de ce-ar face-o? Turistul român știe el că-n anii ’70 era mișto pe litoral, așa că merge acum, când își permite. La fel și cu Praga. Atunci era un vis să vizitezi Orașul de Aur, acum visul e la îndemână: șo pe el, române!
Bine, nu zic, am și avut ghinion. Am fost acolo prin 2003, când economia „duduia”, apud Adrian Năstase, iar eu chițăiam de foame. M-am lipit de trei fete cucuiete, pline de bani (tăticii lor erau oameni grei de tot), care mă luaseră cu ele într-o poziție extrem de ambiguă (ceva între amic, cărător de bagaje, ghid, paznic, potențial iubit), ceea ce nu-mi convenea deloc, dar n-aveam ce face, trebuia să tac și să-nghit. În fiecare dimineață jucam un fel de „Racul, broasca și o știucă” – una zicea că vrea să meargă la Ceasul Astronomic, alta la castel, alta la pod și toate la cumpărături. Turbam! În sinea mea, bunînțeles, pe dinafară eram numai lapte și miere, că doar în valizele lor îmi pusesem icoanele; le plimbam toată ziua (adică de pe la 11 până la 7 sau 8 seara), le duceam la hotel, la Caesar (în Nove Mesto, la fiță; eu stăteam la mama dracului, în Dubec, la o gazdă), și le lăsam la restaurant, rupte de foame și cu crampe-n gambe, să se-nvețe minte. Nu mai aveam treabă cu ele până dimineața!
Noaptea, Praga e chiar simpatică. Bei ieftin în locurile-n care beau localnicii, te simți bine, îți vezi de-ale tale. „Ale mele”, în cazul de față, însemnau icoanele, pe care le adusesem din Republica Moldova și urma să le plasez, numai că nu știam cui, omul cu care vorbisem la telefon îmi zisese c-o să mă caute el când o avea timp. Evident, dobitocul m-a căutat la Caesar, nu în Dubec, cum i-am spus! I-a dat totuși prin cap să nu stea ca prostu-n hol, a lăsat la recepție o carte de vizită, până la urmă treaba a ieșit bine. L-am întrebat ce făcea cu ele. Cică le vindea turistelor americance, membre ale fan-clubului Tolstoi, pe post de „icoanele Maestrului”. Oricum, icoanele nu erau propriu-zis false, că fuseseră lucrate manual, de ruși d-ăia de rit vechi. Serios, erau chiar drăguțe!
