Cum se înțeleg un suprarealist și un copil

Lui Gellu Naum nu-i plăcea să vorbească despre Cărțile cu Apolodor. Le scrisese din necesități alimentare, ne spunea la librăria Editurii Cartea Românească. Mai precis în pivnița lui Iaru, unde era depozitul de cărți. Poetul suprarealist era prieten cu Dan Stanciu, dar ne simpatiza și pe noi, optzeciștii care ne adunam la librărie să ne spunem ofurile literare și să ne deșertăm sacii cu bîrfe. Pe atunci mai toți optzeciștii aveam copii mici și le citeam sau le recitam din Apolodor, pinguinul lui Naum. Cînd n-aveam cu cine să ne lăsăm progeniturile acasă, le luam cu noi la editură. Nu știu cum se făcea că mai toți copiii noștri, cînd intrau în librărie, se simțeau ca la ei acasă. Luau cărți din rafturi și se laudau unii altora că și părinții lor scriu cărți. Asta i-a și făcut să se împrietenească de mici și prieteniile lor să reziste indiferent de certurile dintre părinții lor, de mai tîrziu. Băieții mei își stricau jucăriile după cel mult o săptămînă. Dar cu cărțile se purtau cu o gingășie de-a dreptul suprarealistă, față de tendințele lor distructive în materie de jucării. Într-o zi, vara, îl iau pe cel mai mare dintre ei la librărie. Petre îi cunoștea pe Nedelciu și pe Iaru și se simțea bine printre rafturile cu cărți. Extrăgea cîte una de acolo și venea să mi-o arate. „Asta e pentru mine?” Cele mai multe nu erau, dar îi plăcea jocul ăsta. Și apare în librărie Gellu Naum, cu pipa lui. Petre mă întreabă dacă domnul ăsta nu era și el scriitor. Îi spun că acest domn a scris Cărțile cu Apolodor. Băiatul meu se întoarce printre rafturi. După un minut revine și-i declară lui Gellu Naum: „Grăsuț, curat, atrăgător, / Așa era Apolodor!”. La care poetul îi răspunde: „Mi-e dor, mi-e dor, / De frații mei din Labrador!”.