Cînd am citit prima oară povestirile lui Pavese – asta s-a întîmplat în 1983 –, încă mai făceam clasamente literare, ca în studenție. Eram căzut în admirație după sud-americani, așa că nu prea aveam loc în topurile mele și pentru proza scurtă a acestui italian care s-a sinucis din dragoste, la 41 de ani. Simțeam totuși ceva special în ele, chiar dacă le vîrîsem la capitolul „felii de viață”, cu precizarea „neorealism” și alte cîteva asemenea etichete cu care-ți omori plăcerea cititului.
După treizeci de ani de la prima lectură, povestirile lui Pavese mi s-au părut de o frumusețe și de o stranietate care-mi scăpaseră la început. Cîteva sînt scrise imediat după sfîrșitul războiului, în perioada de convalescență a Italiei, cu rănile încă deschise și sărăcită cumplit. Spre deosebire de alți contemporani ai săi care scriau despre război, despre politică și despre conflictele și răzbunările care apar după încheierea războiului, așa cum face și el în romanele sale, în povestirile lui Pavese nu apare nimic din toate astea. Se simt însă în ele o tensiune și o disperată foame de viață de care sînt contaminați pînă și copiii, în care instinctele se trezesc violent și mai devreme decît ar trebui.
Altfel însă, la țară, viața merge înainte, săracă și dură, cu conflicte cel mai adesea mocnite. Bărbații stau toată ziua la cîrciumă, femeile tinere nu apar pe străzi, ci doar bătrînele îmbrăcate în negru, pe care nimeni nu le întreabă nimic.
La oraș, într-o forfotă măruntă, au loc povești de dragoste întîmplătoare, fără nimic special în ele. Protagoniștii lor trăiesc între un trecut pe care vor să-l uite și un viitor de la care nu așteaptă nimic bun. Se agață de viață, își fac porcării unii altora, se trădează fără scrupule, iar dacă provoacă vreo tragedie, regretă preț de o clipă, apoi își văd de ale lor, ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic.
În povestirile lui Pavese, cele de cîteva pagini, e o atmosferă enigmatică la fel ca în tablourile lui Chirico, populate cu umbre și cu siluete fără identitate. Lucrurile nu sînt spuse direct, ci doar sugerate în cîteva linii subțiri de crochiu, cu expresivitatea tulburătoare a unor poeme în proză. Se simte aici că Pavese a citit proza scurtă a lui Hemingway, chiar dacă frazele lui se desfășoară în voie, fără tăieturile bruște ale americanului. Personajele lui suferă, fără să știe, de răul secolului, sînt anxioase și singuratice, dar se străduiesc să nu iasă din rînd, să nu pară altfel, deși chiar sînt altfel. Cum însă nu se uită decît în jurul lor și nu vor altceva decît să scape de grijile zilnice, ai zice că trăiesc într-o lume decuplată de la evenimente. Pînă și cei condamnați la domiciliu obligatoriu în vreun sat uitat de lume, în timpul lui Mussolini, înainte de război, lîncezesc inofensiv, fără să dea bătaie de cap autorităților, care-i tratează cu oarecare deferență, pentru a le răsplăti prudența și lașitățile.
Cum am zice azi, Pavese scria în povestirile lui despre Italia profundă, cea pentru care toate ziarele spun aceleași lucruri și care nu face politică fiindcă are altele pe cap. Dacă-i citești povestirile fără să știi nimic despre el, ți-ar fi foarte greu să te prinzi că Pavese era băgat pînă peste cap în politica de stînga și că lucra la ziarul comuniștilor italieni. La fel cum ți-ar fi foarte greu să bănuiești că era obsedat de sinucidere, ca soluție a dilemei sale existențiale. Personajele sale feminine sînt cele prin care Pavese dă de înțeles cîte ceva despre sine însuși. Ele se revoltă, ele se sinucid din dragoste și tot ele riscă la o adică totul, cu un curaj care bărbaților le lipsește. Femeile țin minte totul și tot ele încearcă să-i scoată pe bărbați din comodul lor provizorat.
Ca o ironie a sorții, Pavese s-a sinucis din cauza unei femei, o actriță de mîna a doua care a rămas în memoria publică doar din acest motiv.
Cesare Pavese, Noapte de sărbătoare și alte povestiri, traducere de Mara Chirițescu, Editura Polirom, 2016.
