Pentru cei de pe margine, copiii-minune ai muzicii au o viață nefericită. Sînt niște mașinuțe de cîntat care nu ies la joacă, ci „exersează”, și care nu-și fac prieteni decît printre cei ce au aceleași îndeletniciri mai mult sau mai puțin chinuitoare. În realitate, lucrurile nu stau deloc așa. Pentru copiii-minune, instrumentul la care cîntă e și jucăria lor preferată, iar faptul că își fac prieteni printre cei care au aceleași preferințe ca și ei e la fel de explicabil ca prieteniile dintre puștii cărora le place să joace fotbal. Olandeza Ida Simons s-a antrenat în copilărie să devină pianistă. A izbutit. A cîntat cu mari orchestre europene. Al doilea război mondial i-a întrerupt cariera. Lagărele de concentrare i-au ruinat sănătatea, încît a fost silită să renunțe la concerte. După război a început să scrie versuri. I-a apărut un volum, apoi a trecut la proză scurtă. În 1959 a publicat un roman. În anul următor a murit. N-avea decît 49 de ani.
Singurul ei roman, scris în neerlandeză, a fost tradus în multe țări, cu un succes instantaneu, iar în anii din urmă O fecioară nesăbuită e reeditat și se bucură de o primire pe care și-ar dori-o mulți autori contemporani de mîna întîi.
Cînd s-a apucat de scris, Ida Simons ar fi avut toate motivele să fie supărată pe viață și pe lume. N-a fost. Sau, cel puțin, asta nu se vede în romanul ei despre un copil-minune, o fată de 12 ani, dintr-o familie de evrei care au ajuns în Olanda după primul război mondial. Deși e scris la persoana întîi și viața fetei din carte are destule trăsături comune cu biografia autoarei, Ida Simons nu cedează tentației, irezistibilă pentru alte celebrități care se apucă de scris, de a pune semnul egal între viața ei și cea a personajului care vorbește în roman. Asta spune multe despre conștiința artistică a Idei Simons care, cînd scrie literatură, nu vrea să profite de notorietatea ei din lumea muzicii pentru a se asigura de bunăvoința cititorilor. Fostul copil-minune nu vrea să amestece lucrurile. Nu așteaptă îngăduința complice a cititorilor, în calitate de pianistă celebră care s-a apucat de scris, ci are un splendid orgoliu de scriitoare aflată la început de drum. Pe fata din romanul ei o cheamă Gittel și, chiar dacă fata îi seamănă, ceea ce contează aici e ficțiunea, nu deghizarea autobiografică. Ida Simons, pe numele ei adevărat Ida Rosenheimer, are umorul vorbitorilor de idiș, care-și transmit de la o generație la alta anecdote cu rabini și cu cerșetori călători, dar care au și povești de familie cu care trec dintr-o țară în alta, unii împinși de sărăcie, ca familia lui Gittel, alții loviți de criza mărcii germane din anii ‘20. Titlul romanului trimite la parabola lui Iisus cu cele zece fecioare, dintre care cele înțelepte și-au cumpărat și ulei, nu numai candele, în așteptarea mirelui. Cele nechibzuite sau nesăbuite nu și-au luat decît candele, așa că, atunci cînd mirele a venit, ele erau duse să-și cumpere ulei. Ce treabă are însă Gittel cu Noul Testament și cu personajul său principal, Iisus, deși a fost crescută cu Tora și în strictețea religioasă pe care o respectă femeile și fetele la sinagogă? Cum ea nu ne spune, nu-mi rămîne decît să cred că Ida Simons avea de gînd să scrie o continuare a vieții lui Gittel, deși romanul ei e rotunjit cu grija specială a autorilor care se tem că nu mai au mult timp de scris înainte.
Ida Simons, O fecioară nesăbuită, traducere și note de Gheorghe Nicolaescu, Editura Polirom, 2016.
