Pe cînd transcriam o săptămînă de interviuri luate gospodinelor din supermarket pe teme de consum alimentar, am avut o revelație: obținusem o recoltă impresionantă de diminutive. Se întîmpla acum vreo trei-patru ani, pe la vremea declarațiilor disprețuitoare, venite de la nivelul suprem al statului, față de „mămicuțe și bebeluși”. Neoficial, diminutivarea și alintul, cu tot ce conotau ele, erau declarate slăbiciuni naționale.
Subiecții mei (femei, 35-50, familiste, în general cu studii medii, selectate după locul predilect de shopping rutinier) păreau să reușească performanța ca, din două cuvinte, să diminutiveze trei! Uimirea nu-mi venea din faptul că doamnele acelea mămoase și grijulii diminutivează aproape tot ce vorbesc. Nu, meteahna aceasta e deja loc comun, e subiect clasic de miștouri în rîndul spiritelor fine, de genul bloggerilor dezabuzați sau al postacilor sociopați. Pe mine mă surprindea faptul că atunci, acolo, „pe teren”, ignorasem complet acest exces lingvistic. (Dar oare pot numi exces ceva ce nici nu-mi atrage atenția?) Puzderia de „frumușel”, „mititel”, „grăsuț” și „slăbuț” mi-au atras atenția abia atunci cînd le-am redat în scris, după ce le-am filtrat prin propria mea conștiință și le-am transmutat din contextul originar. Femeile acelea diminutivau cu naturalețe, cu grație și umor, dar fără pic de epatare, fără acea emfază căutată care le displace pretențioșilor.
Un indiciu răsărise din chiar discuția pe care o purtasem cu unele dintre ele. Amintindu-le mai vechea reclamă la pateul Scandia, în care regretatul Șerban Ionescu întruchipa un boier bon viveur care își prepara singur lebărul de casă, interlocutoarele mele mi-au spus că le-a plăcut mai ales momentul în care protagonistul pomenește de „ficăcior” și „smîntînică”. Felul acesta aparte de a diminutiva cuvîntul „ficat” (nu „ficățel”, cum ar fi fost comun, ci „ficăcior”) și evocarea „smîntînicii”, pe care au menționat-o din belșug, ele l-au interpretat ca pe o parolă, ca pe un cod de recunoaștere pentru „noi, cei care știm ce-i bun” (doamna Valeria). Doamna Elena, care mi s-a părut cea mai simpatică și mai expertă în treburile casnice, s-a dovedit a fi și campioană la diminutivări. Doar că Elena Doamna, voievodeasa supermarket-ului, diminutivează în mod instinctual, fără efecte nefirești, într-un savuros idiolect de gospodină dedicată, implicată afectiv în ale casei.
Pe urmele lui Daniel Miller (A Theory of Shopping, 1988), descopeream că activitatea casnică a femeii moderne este un „act of love”. Numai că, spre deosebire de limba vorbită de gospodinele londoneze intervievate de Miller, limba română are, în marea ei bogăție de sensuri, această marcă a participării afective care este diminutivul. Lucky us, am putea spune, în răspăr față de ai noștri juni semistudioși, care ar vrea să „banneze” diminutivele din DEX. Într-adevăr, „cuvințelele” au darul de a exprima efecte și afecte infinite, mai ales într-un domeniu așa de bogat în savori și nuanțe cum e cel culinar-alimentar. Dacă doamna Elena spune despre o smîntînă de la raft că „nu e chiar ca la țară, dar e bunicică”, ea stabilește o modalizare greu de exprimat altminteri.
În plus, mare parte din „cuvințelele” culinare servesc rolul dintîi, denotativ și pur, al diminutivării: exprimă cantitatea mică, puținătatea, reducția, diluarea. Despre o carne, dacă ți se spune că e „slăbuță”, înseamnă că mda, are ceva grăsime în ea, nu e chiar slabă-slabă (ah, repetițiile, alt uimitor fief sociolingvistic), dar nu prea mult, nu cît să pericliteze nivelul colesterolului. O smîntînă, dacă e definită „grăsuță”, înseamnă că are deja destulă substanță grasă, cît s-o facă gustoasă (sau spornică la gătit, după caz). Frăgezimea anumitor mușchi („mușchiulețul” la porc, „vrăbioara” la vită), vîrsta animalului sacrificat („văcuță”, „purcel”, „berbecuț”) sînt grade măsurabile, concrete, pentru care diminutivele îndeplinesc, mai întîi de toate, sensul propriu.
Tendința de a folosi diminutive apetisante este ironizată, anume în spotul pentru specialitatea “Bulgărași de lapte” a Covalact-ului: personificarea brand-ului, Coana Chiva cea frustă și „dintr-o bucată”, o repede binevoitor pe vecina care îi cere peste gard „mărgeluțe din lăpticuț”, cu un fason poate prea orășenesc. „Eu fac bulgărași mai buni ca la oraș”, conchide Chiva, fentînd cu o rimă sprințară inadecvarea la mediul sătesc a acestui sortiment urban (cunoscut la alți producători sub denumirea de perle). Să vă mai spun cît o adoră interlocutoarele mele pe Chiva, mai ales în reclama asta? Ele știu că, în intimitatea gospodăriei sale, Chiva tot cu „vorbulițe” ar vorbi…
