Chiar că sînt uituc. Uneori, mă bate gîndul că prea m-am împrietenit cu tanti Roza. De aceea, voi povesti azi cîteva întîmplări de care nu îmi aduc aminte. Mi le-au relatat niște vechi amici, m-am uitat la ei ca vițelul la poarta nouă și am dat din cap ca gingașul animal.
Cică eram șef de pagină la Cotidianul, în 1991. Adică nu cică, chiar eram și, din cauza mea, încheiam întotdeauna ediția după miezul nopții. Asta pentru că paginile de actualitate aveau întotdeauna un deficit de personal. Dacă marile ziare aveau cam o sută de reporteri, noi cu greu săream de treizeci. Așa că stăteam întotdeauna cu sufletul la gură. Oare izbutim să dăm ultima știre? Sau o înlocuim cu o caricatură?
Uite așa am cunoscut-o (deși, mărturisesc, am uitat) pe Anca Simionescu. Era în probe la noi și taman ce murise Maica Alexandra. Cum toată redacția era țărănistă, e clar că era și creștin-democrată. Nu mă întrebați cine era maica cu pricina. E clar, însă, că am trimis-o pe Anca să aducă o știre. Și se pune fata pe lucru, și ia declarații de la catafalc, și discută cu oamenii și vine cu articolașul. Se uită Doina Bâscă și se ia cu mîinile de cap: „Cum îl cheamă pe preot?”. „Aoleu, nu știu! N-am întrebat!” Gata cu știrea, gunoi, dezastru. Fata se retrage cu moralul ferfeniță. Și, ați ghicit, cică aici am intervenit eu. Ca un Făt-Frumos, ca un Superman ascuns după ochelari, i-am luat apărarea. C-o fi, c-o păți, că aflăm noi numele lu’ popa, în definitiv, e o parohie, nu-i greu să dăm de el. Hai, că intră. Și a intrat. Tot de curînd am aflat că Anca nu a mai apucat să se angajeze, dar că, semnînd în cîteva numere, a putut să-și găsească o slujbă pe timpul facultății. Na, vedeți ce bun eram? La drept cuvînt, mă oftic că nu-mi aduc aminte, parcă ar fi povestea altuia.
A doua poveste e și mai ciudată, pentru că nu-mi aduc aminte nici măcar numele celui care mi-a relatat-o. Am notat în carnețel doar un cuvînt – și acolo stă toată enigma: Chihaia. Taman ce se întîmplase o boacănă la Sportul Studențesc și, tot așa, un reporter s-a dus glonț la club, să scotocească ce și cum. Se întoarce cu reportofonul în dinți și începe să transcrie. La un moment dat, își trage o palmă peste frunte și zice: „Să-mi fut una, nu știu cum îl cheamă pe Chihaia!”. Se uită la ceas, drace, nu mai avea de unde să îl ia. Mă uit și eu la el. Citesc. Bun articol. Da’ e clar că că nu există vreun om întreg la minte să citească un nume fără un prenume. Și mă lovește, din senin, inspirația: „Stai așa, știu cum îl cheamă! Pavel Chihaia!”. Reporterul se uită la mine îndoit, se scarpină-n cap și-l scrie. Ceva mă zgîria pe meninge pe la miezul nopții, Pavel să fie? Da, Pavel. Și basta. Și așa a și apărut. Greșit. Pavel Chihaia nu era fotbalist, nici antrenor. Era filosof și romancier. Și a dat telefon la redacție. Pe adevăratul Chihaia îl chema Romulus.
Acum e clar. Dar cum îl cheamă pe reporterul cu care m-am întîlnit deunăzi, numai tanti Roza poa’ să spuie.
