Multă lume (tineri, mai ales) mă întreabă cum a fost posibil să trăim atîta amar de vreme, înainte de ’89, să scriem și, mai ales, să fim veseli, uniți și năbădăioși. E greu de explicat asta într-o lume atît de politizată și de intolerantă cum e aceea de azi. Uneori cred că libertatea de expresie generează luptă de clasă, în proporție de masă, iar lipsa ei te face mai atent și mai responsabil. Am mai amintit, de cîteva ori, taberele de creație pentru elevii talentați din vremea aceea, organizate de UTC. La prima vedere, ar fi trebuit să fie cursuri de îndoctrinare și selectare a materialului uman propagandistic, tovarășii de drum de mîine, ocupanții scenei publice. Da, numai că România aceea nu era un bloc monolit, nu era un zid fără fisuri. Peste tot, în aparatul de partid, ba chiar și în Securitate (deși acolo se lucra în colectiv și era mai greu să te abați de la linia bîlbîită a partidului), existau indivizi cu deștele pe butoane care n-aveau grija purității ideologice. Florin Lupescu era unul dintre ei. Înalt peste măsură, ochelarist, cinic, instruit, de familie „bună”, cu tradiție partinică nouă, gagicar și iubitor de literatură, omul nostru s-a gîndit ce prostie e să pierzi timpul degeaba. Așa că el s-a ocupat de invitarea scriitorilor ce aveau să tulbure mințile adolescenților cu tot felul de prostii.
Totul a început în 1986, dar eu nu pot să povestesc decît două episoade, din ’87 și ’89. Acolo am cunoscut sumedenie de adolescenți, doldora de talent și virgini la cap ca puii de găină în ceea ce privește lectura și mersul literaturii. Îi aveam alături pe Mircea Nedelciu, Daniel Vighi, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieș, Florin Manolescu, Bogdan Ghiu, mai toată generația ’80. Lupescu gîndise Excelsiorul (Tabără de instruire avansată!) ca pe un modern concurs de rezistență. Adolescenții scriau, fumau, beau, se pupau și dansau pînă dimineața, exact cum făceau, pe ascuns, în orașele lor de reședință, numai că, aici, nu mai aveau timpul necesar să-și ducă sexualitatea la capăt.
Partea cea mai haioasă erau cursurile, chipurile de perfecționare a stilului. În fond, erau ore de gîndit și de citit autori importanți. Altruism curat: nimeni nu a vorbit despre sine însuși, cum fac „marii scriitori”, ci despre literatura mai marilor scriitori. Puneam la bătaie artileria grea. Mulți mi-au spus, după aia, că atunci au avut revelația literaturii ca meserie. Apoi, fără farafastîcuri, deveneam adversari pe ringul de dans. Pentru că fetele erau nu numai talentate și ambițioase, dar frumoase de picau băieții ca muștele. Știu că pare o laudă fără acoperire, dar, dacă vă spun că Andreea Esca a ieșit a doua la concursul de Miss, vă puteți face o idee.
Mă întîlnesc, după un sfert de secol, cu adolescenții de odinioară. Acum ei povestesc cum ne păcăleau și cum noi, atotștiutorii, înghițeam gălușca. Parcă a fost ieri. Iar Florin Lupescu? Ehei, asta e o altă poveste.
