Carol se luptă cu miticii

Republica de la Ploiești a fost înăbușită cu bătăi pe umăr, pupături, șprițuri și mititei, dar spiritul republican și antidinastic a continuat să frămînte birturile României. Patrioții lui Nenea Iancu se dădeau de ceasul morții, între două țuici, pentru libertate și independență, și asmuțeau prostimea la răzmeriță. Se dezbătea în presa vremii, în saloane și la cafenea dacă noi, latinii, urmașii Romei și ai Sarmizegetusei, merităm să ducem pe grumaz cizma germană a fostului ofițer de dragoni. Pe ulițele pline de noroi ale Bucureștiului, unde înotau rațele și se tăvăleau porcii, patrula o revoluție cu pași împleticiți, însoțită de rîsete și de lăutari.

În aproape cinci ani de domnie, Carol a înțeles că războiul cu românii e pierdut și s-a apucat de bagaje. A publicat o scrisoare în Augsburger Allgemeine Zeitung și s-a plîns, sub pseudonim, că tribul de la gurile Dunării nu poate fi domesticit. Carol voia să se întoarcă „în scumpa mea patrie”, adică în războinica și pietruita Prusie. Presa română a preluat scrisoarea, opinia publică a răbufnit, iar în bufete și ospătării s-a putut auzi, fără întrerupere, eroicul strigăt de de luptă: „Băiete, încă un rînd!”.

Tot la tejghea, cu țoiul și cu mezelicul sub nas, învăluită în fumul de țigară, țara mai trăia o tulburare. Războiul franco-prusac tocmai se încheiase cu înfrîngerea totală a Franței. Or, pentru francofonia noastră daco-getică, asta era un afront care se cerea spălat cu și mai multă bere. Spiritul francez dădea în clocot atît la Cameră, cît și în mahalale. „Vive la France!” înlocuise de-acum obișnuitul „Hai noroc!”.

Colac peste pupăză, în toată această fierbere, Carol l-a felicitat pe împăratul Wilhelm pentru victoria împotriva Franței și a dat un banchet în onoarea lui. Atît i-a trebuit mulțimii. Răzmerița s-a pornit sub ferestrele palatului înconjurat de mocirle. Geamurile au fost sparte cu pietroaie – altminteri greu de găsit. Vocea patriotului naționale a putut fi auzită scandînd lozinci care combinau monarhia cu sfinții, cu morții și cu mama monarhului.

Carol n-a mai stat să asculte traducerea. A scos armata în stradă și i-a rezolvat pe francofili cam cum i-a rezolvat Bismarck pe francezi. L-a demis pe Ion Ghica din fruntea Guvernului și și-a adunat cuferele în mijlocul salonului. A doua zi, cînd Lascăr Catargiu și Nicolae Golescu s-au înfățișat la palat, Carol i-a anunțat că demisionează și că înapoiază țara celor care o vor înapoiată.

Catargiu s-a albit. A înțeles că e groasă, că România va pierde sprijinul Marilor Puteri, că haosul abia așteaptă, că totul va recădea, pentru un secol, sub dominația noroaielor și a strigat: „Aiasta nu se poate, Măria, Ta, fiindcă așa se pierde țara!”.

A fost un noroc că principele Carol nu surzise încă de tot, așa că a putut să-l audă pe Catargiu și să mai rămînă pe tron 43 de ani.