Iordache Ruset Roznovanu avea fălcile mari și capul țuguiat, așa încît căciula îi venea ca o teacă și i se oprea în obraji. Nu întrecea în statură burta calului, dar o întrecea în volum, avînd un pîntece care putea cuprinde, la o singură masă, cinci bărdace de tulburel, în care obișnuiau să înoate nestingherite două gîște, patru rațe și o jumătate de vițel. Era, ca să fim în linie cu cronicarul, vlăstarul unei vechi familii boierești. Dar, ca să înțelegem ce însemna vechi în Moldova veacului al XVIII-lea, trebuie să știm că noul era pe atunci întruchipat de lampa cu fitil și de leșia contra păduchilor.
Iordache nu s-a complicat cu viața publică. În Moldova începutului de veac XIX nici nu era indicat. Turcii, tătarii, rușii, austriecii, cazacii și mai cu seamă rudele apropiate te puteau doborî de pe cal ziua în amiaza mare doar pentru că fularul tău de jder era purtat la vedere. Țara era frămîntată de războaie, încercată de foamete și doar viața la țară oferea un oarecare adăpost.
Ruset Roznovenii erau bogați și lacomi, cu moșii care azi ar da amețeli oricărei comisii de cadastru, cu livezi, vii, ogoare, iazuri și fînețe, cu păduri, dealuri, sate și munți prin care se putea merge săptămîni în șir daca aveai norocul să nu te mănînce lupii sau sătenii.
Iordache iubea mai ales moșia de la Stînca, unde asculta, la umbra cireșilor și a poloboacelor cu vin, tot ceea ce răzbătea dinspre lăutari, prin fumul de pastramă și proțap care se ridica neîntrerupt de pe grătare. După acest fum se zice că l-ar fi găsit trimișii stăpînirii rusești în decembrie 1807, cînd i-au încredințat povara căimăcămiei Moldovei și l-au luat pe sus la Iași.
Norocul i-a stat însă alături lui Iordache. Pînă să pătrundă tîlcul vistieriei goale și al politicii țariste, pînă să deprindă rostul cămărilor ascunse din palatul domnesc și să priceapă jalbele norodului, rușii l-au dat jos. Abia trecuse Crăciunul, și Iordache Ruset Roznoveanu a putut să ajungă în goana calului înapoi la moșie, ca să prindă ce mai rămăsese din pomana porcului.
Cariera lui politică a trecut mai repede ca o beție, dar amintirea lui a dăinuit prin alte merite. Cum nu-i plăcea să se dea dus dintre damigene și frigări, Iordache, care avea și darul cititului, și-a durat bibliotecă între vii. Bogăția lui năpraznică l-a ajutat să cumpere de la Paris un munte de cărți franțuzești și greco-latine. Așa a apărut în 1818, pe fundalul cobzei, al țambalului și al strigătelor de petrecere, prima mare bibliotecă din Moldova. Fondatorul ei putea ciocni zilnic în rusă, franceză și germană, fiindcă primise de mic o educație solidă.
Super !!!