La 15 martie 1848, cînd a izbucnit revoluția maghiară, Avram Iancu era un tînăr finuț care-și dădea examenele de avocat. În fierberea generală, cînd colegii lui de istorie țineau discursuri înflăcărate, el inspecta Munții Apuseni și lua aminte la dibăcia arătată de moți în mînuirea toporului.
Primele două adunări de la Blaj, din aprilie și mai 1848, s-au scurs fără ca Avram Iancu să aibă ceva de spus românilor, dar la a treia, cea din septembrie, cînd a venit cu 6.000 de moți înarmați, cuvîntarea lui a rămas în istorie: „No, gata. No, hai”.
Cum a ajuns un băietan cu studii de drept căpetenia militară a celei mai aspre țărănimi ardelene? Simion Bărnuțiu povestește că adunările populare erau așa de croite pe război, încît, dacă un vorbitor ar fi înmuiat cîtuși de puțin îndemnurile la violență, n-ar fi coborît viu de la tribună. Avram Iancu s-a prezentat mereu cu sabie și pistoale la brîu, exact așa cum visa mulțimea să tranșeze problema ungurească.
Din septembrie 1848 pînă în martie 1849, această problemă a și fost tranșată la propriu, cînd de unguri, cînd de români, după cum unii reușeau să-i surprindă sau să-i copleșească pe ceilalți. Moții luptau contra revoluției ungare așa cum știau ei mai bine: icnind și nădușind la fiecare lovitură sau gîfîind cu autoritățile revoluționare pe urme.
Adînca dușmănie româno-maghiară a fost săpată mai cu seamă atunci, cu ajutorul unor crime reciproce greu de imaginat, cu sprijinul violurilor și incendiilor bilaterale, care au cuprins Transilvania ca o epidemie turbată. Execuții sumare de ambele părți, biserici culcate la pămînt, sate întregi exterminate – toate astea au făcut din Avram Iancu simbolul unic și eroic al egalării scorului româno-maghiar.
În martie 1849, armata generalului Bem a ocupat Ardealul. Soarta românilor atîrna de rezistența moților, dar și de rezistența crăcilor de care era legat ștreangul. Mulți lideri români, în special cei care n-au reușit să se refugieze, împreună cu austriecii, peste hotare, au rămas în pom.
Avram Iancu și moții săi au dat bătălii grele la Zlatna, la Fîntînele și la Abrud. După numărul morților, au cîștigat românii, dar pierderile au fost grele de ambele părți. De atunci se poate să fi rămas zicerea „moții cu moții, viii cu viii”.
Ca să înfrîngă revoluția maghiară, austriecii au avut nevoie nu doar de români, ci și de ruși. Cum era de așteptat, românii n-au primit mai nimic din ceea ce li s-a promis. Ba, o sută cincizeci de ani mai tîrziu, austriecii le-au luat și petrolul, și băncile. Dar azi nu-l mai avem pe Avram Iancu să ne scape. Crăișorul Munților a murit așa cum mor eroii, într-un amestec de legendă și mister, învelit cu dragostea întregii Transilvanii.
Craisorul a murit in amestec de legenda mister si alcool.
de asemenea s-ar merita facuta o paralela a la Plutarh intre viata postrevolutionara a lui Iancu si a lui Kossuth.