Louis CK, fost comediant de succes căzut în dizgrație, a apărut cu glume noi pe Internet spre finalul anului trecut. Nimic oficial, doar o înregistrare făcută pe șestache în clubul de comedie unde-și livra materialul. Reacția presei mainstream de limbă engleză a fost aproape unanimă: poantele cu care revine după un an sunt de prost gust și Louis CK a ajuns un fel de comediant al alt-right-ului, adică dreapta culturală fascistoidă.
Observațiile sunt fie bătrânești și răsuflate (tinerii din ziua de azi se ofensează din orice), fie rasiste și gratuite, ca și cum ar vrea doar să bage bățul prin gard (despre cum asiaticii au penisul mic pentru că sunt ca niște femei), deci reacția presei e cumva corectă, doar că din tabloul mare lipsește un amănunt esențial: Louis CK a fost așa dintotdeauna. Astea-s glumele pe care le-a făcut mereu. Nu se apropie acum de alt-right pentru că l-a pus la colț valul #MeToo, ci doar noi îl vedem într-o altă lumină. Glumele de acum nu-s cu nimic mai incorecte politic decât apologia pedofiliei, pe care o făcea pe vremuri într-un monolog de la Saturday Night Live, doar că atunci lumea-l vedea ca pe un comic feminist al cărui spirit ludic îl face uneori să se joace cu focul.
Mereu Louis CK m-a frapat prin faptul că apără cauze de stânga, însă cu o retorică sexistă și rasistă care pune sub semnul întrebării întregul demers. Totuși, pe vremea aia el încă mai era un personaj pozitiv și excesele i se iertau. Important era că-i perceput ca parte a grupului, a establishment-ului de centru-stânga, deoarece dăduse semnalele necesare.
Oamenii nu au evoluat ca să cunoască adevărul, ci ca să trăiască în comunități. Urmările sunt multiple: una ar fi că e mai important să aparții decât să cunoști adevărul. Altă urmare e că adevărul o să fie recunoscut și validat oricum în funcție de grila pe care ți-o oferă comunitatea din care faci parte. E foarte greu să recunoști adevărul ca geniu solitar sau să reziști presiunii sociale și să fii singurul care crede în ceva. La limită, orice verdict pe care-l dai e verdictul comunității din care faci parte.
Polarizarea politică de acum și discursul public se datorează, într-o mare măsură, tribalismului care face parte din noi. Tinerii middle class sunt din start anti-PSD, stângiștii nu râd la glumele cu Dragnea și Viorica pentru că-s o marcă a burgheziei, iar unele gafe ne amuză și ne indignează, deși trec nedetectate atunci când le fac ”ai noștri”.
Evident, taberele nu-s la fel de vinovate sau de benefice, doar că e utilă o clarificare a resorturilor și a motivațiilor noastre, atunci când le judecăm. Un exemplu: avem, despre umorul politic, pretenția că demască excesele și ipocriziile Puterii. E, poate, o moștenire din perioada comunistă, atunci când bancurile cu Ceaușescu erau un front de rezistență împotriva regimului.
Totuși, într-o democrație electorală, lucrurile nu mai sunt la fel de simple. Glumele cu Dragnea sau cu Trump nu mai sunt o expresie a revoltei poporului împotriva unor tirani. Prin ele îți semnalizezi mai degrabă apartenența la grup, care în cazul ăsta e un middle class respectabil și cult, ai cărui membri se bat pe burtă că-s de partea bună a istoriei. Discursul devine mai puțin despre dreptate și mai mult un acces de narcisim.
E posibil ca aici să fi câștigat Trump alegerile. În timp ce lumea bună se felicita reciproc, prin glumițe facile, că e anti-Trump, resentimentarii se uitau de-afară prin geamul înghețat, adunau în ei venin și strângeau rândurile. În timp ce elita cosmopolită a Londrei le explica englezilor că-s proști dacă nu-s de partea ei, urbanul mic vota de ciudă pentru Brexit, ca să se-aleagă praful de tot. Pentru că unele lucruri, pur și simplu, sunt mai importante decât adevărul.
Foarte bună analiza. Tocmai asta s-a întâmplat în SUA și în Anglia. Să nu uităm totuși ultimele alegeri parlamentare când „tribalismul” dreptei anunța o cădere a PSD la 30%. Nici sondajele lor nu îi dădeau peste un 36%. Dar când a venit momentul, lumea tăcută, care nu înghițea deloc „glumele” acelea agresive, insistente și de multe ori pur și simplu mizerabile (adică nu erau glume sau miștouri), a ieșit la vot și talibanii au rămas cu gura căscată. Tot ca în America sau Anglia. Pare că „glumeții” nu au învățat nimic din aceste lecții. Chiar se poate face mișto de Dragnea sau Veorica pentru că ei oferă ocazii, trebuie doar sa o faci cu inteligență și bun simț.
Bun chiar daca e vorba despre simpla teorie a perceptiei, baza oricarei forme de comunicare, de la cea mai banala la cea mai complexa. Noi nu traim cu realitati – e fizic imposibil sa cuantificam realitatea atat de exact (adevarul) incat sa fie echivalenta cu realitatea concreta, ci cu perceptii. Mai precis cu etichete pe care le plasam asupra fenomenelor, persoanelor, etc, in functie de propriile noastre trasaturi (educatie, experienta, varsta) si de propriul context (statut social, apartenenta, etc) . Este evident de ce perceptia realitatii este atat de diferita. Revenind la subiect, cred ca pe langa Trump, Brexit si Viorica, aici gasim si explicatia fundamentala a batailor de strada din Franta. Doar ca sensul reactiei, dpdv politic, este inversat. Macron este un personaj care simbolic mixeaza personaje ca Obama, Trudeau, si in general o gama larga de trasaturi ultra progresiste, numai ca perceptia pe care o masa cu un numar critic de indivizi o are despre el este aceea de “fatalau”! Englezul din urbanul mic il vede un fel de Mic Bonaparte (Bonaparte pentru englezi era deja mic si este simbolul raului, “Micul” Bonaparte este o caricaturizare in plus . Suna poate putin stupid dar Macron, tinut de manuta de mamica lui pe la intalniri, transpira un soi de dereglare sexual-somatica pe care poporul traditionalist o percepe ca fiind bresa fundamentala in zidul liberalismului progresist si exploateaza asta in fiecare weekend in strada. Macron miroase a sange. El este simbolul (apropos de perceptii) alterarii masculinitatii traditionale, mult mai blamabil decat afemeiatul de Sarkozy (vezi la noi exemplul Basescu), un personaj corupt si parvenit pana in maduva oaselor dar care macar bifeaza la parametrii acceptabili ai barbatului politic. Cel mai interesant este ca de fapt actele lor politice sunt pe planul doi, mereu. America este in crestere sub Trump, dar baricada impotriva lui doar creste pe masura ce acesta se fortifica si mai adanc in teritoriul perceptiilor negative. In Franta, chiar daca Macron se situeaza pe pozitii exact opuse, punctul critic al perceptiilor a ridicat la rascoala cealalta jumatate, cea care in america este deocamdata intr o forma de defensiva, traditionalistii de tusa groasa, conservatorii, anti-progresistii, etc.
Cum sa-i faci sa inteleaga asta cand manifesta, surprinzator, atata autosuficienta? Or sa se trezeasca la alegeri si or sa dea vina, iarasi, pe cei ce n au votat.